Cartelizarea politicii româneşti

La momentul aderării la UE, partidele româneşti sunt mai divizate ca oricând după 1992. Şi, dacă PNL este cazul exponenţial, nici PSD sau UDMR nu stau cu mult mai bine. PD, PRM sau PC par să nu treacă prin aceeaşi experienţă, dar influenţa liderului fondator sau refondator este mult prea mare chiar şi în aceste cazuri pentru a putea vorbi despre organizaţii politice stabile. Doar după ce vor fi confruntate cu criza de succesiune, după retragerea politică a întemeietorului, cele trei partide vor putea face proba durabilităţii lor. Oricum, atât PRM, cât şi PC s-au confruntat cu fenomenul migraţiei parlamentare, pierzând un număr semnificativ de deputaţi sau senatori, ceea ce indică existenţa unor diviziuni, fie ele dictate doar de oportunism, fie de perspective politice distincte.

Este firească această divizare? Este ea rodul unor accidente de parcurs sau al unor influenţe externe partidelor? De mai bine de un deceniu, ideea cartelizării partidelor politice oferă o soluţie acestui gen de întrebări. Sub influenţa unor factori multipli (mediatizare, profesionalizare, cultură organizaţională, experienţă guvernamentală şi adminis­trativă), partidele occidentale ar fi trecut de la faza ideologică la cea pragmatică a existenţei lor. Odată cu integrarea în sis­tem, participarea la guvernare a devenit singurul obiectiv autentic. Pentru aceasta, partidele au suferit un proces de divizare internă care a produs trei tipuri de membri: oportuniştii, militanţii loiali ideologiei de referinţă şi reformatorii. Dacă în occident fenomenul a apărut ca o evoluţie, în Româ­nia el a fost concomitent cu apariţia partidelor. Lipsite de orice dimensiune ideologică, acestea au adăpostit de la început oportunişti şi reformatori, şi au construit, timid, câte o minusculă falangă ideologică. Astfel, cartelizarea partidelor pare a fi mai degrabă o etapă în asigurarea echilibrului organi­zaţional.

Cartelizate de la origine, partidele româneşti s-au aflat permanent în căutarea echilibrului intern. În unele, o grupare a reuşit să impună hegemonic consensul, în altele raporturile interne au fost mult mai fragile. PNL, spre exemplu, a fost în căutarea permanentă a consensului între cele trei grupări. Când acesta nu a mai putut fi realizat, a apărut aproape natural disidenţa peledistă. Factorii exteriori nu au făcut decât să grăbească un proces ce existase dintotdeauna. Fragilitatea echilibrului făcuse posibile şi sciziunile de acum mai bine de un deceniu, dar şi fuziunile de acum câţiva ani. Dar, recompunerea permanentă a grupărilor avea să determine auto-eliminarea perdanţilor.

La PSD, consensul a prevalat. Menţinerea unităţii, mai ales după Congresul Extraordinar de acum o săptămână, a făcut ca aripa reformistă să devină nu doar minoritară, ci chiar izolată. Dominaţia oportuniştilor va sigura supravieţuirea partidului, dar nu şi adaptarea sa la noul electorat în plină ascensiune.

Fragmentarea partidelor politice, departe de a fi un fenomen anormal, ţine de natura internă a acestora. Iar în România, mai ales în condiţiile unei scene politice relativ amorfe, diviziunile interne ţin locul unei opoziţii structurate.