Cât de mult vor cădea pieţele când nu vor mai cădea bani din tiparniţe?

Frica a revenit pe pieţele internaţionale, care au înregistrat căderi majore în ultimele zile, atât la nivelul acţiunilor companiilor, cât şi la nivelul obligaţiunilor guvernamentale.

Declinul cu peste 800 de puncte al indicelui Dow Jones de la mijlocul săptămânii (-3,15% faţă de ziua precedentă) şi scăderea cu 3,3% a indicelui S&P 500 (vezi graficul) au determinat ieşirea la rampă a preşedintelui american. "Cred că Fed-ul a luat-o razna", a declarat Donald Trump, în opinia căruia majorarea dobânzii de politică monetară din ultimul an nu este justificată.

Din păcate, este justificată de datele macroeconomice privind şomajul şi inflaţia, iar tendinţa ar fi fost crescătoa­re şi numai ca urmare a trecerii Federal Reserve de la relaxarea cantitativă la restricţionarea cantitativă, proces prin care îi scade valoarea bilanţului şi dispare tot mai multă lichiditate de pe piaţă.

Scăderea masivă a indicilor bursi­eri a avut loc pe fondul unui avans exploziv al volatilităţii. Indicele VIX de la CBOE (Chicago Board Options Exchange) a cres­cut într-o singură zi cu 44%, până la aproape 23 de puncte, cel mai ridicat nivel din februarie 2018.

O contribuţie semnificativă la declinul accentuat al pieţelor şi explozia volatilităţii au avut, probabil, tranzacţiile care se bazează tot mai mult pe inteligenţa artificială şi ML (machine learning). Bloomberg a scris recent despre extinderea fenomenului, în ciuda avertismentelor experţilor.

Stephen Cucchiaro, preşedinte şi director de investiţii la 3Edge Asset Management din Boston, a declarat că "niciun om de ştiinţă sau inginer nu ar utiliza vreodată analiza corelaţiilor în cazul unui sis­tem complex neliniar cum este piaţa financiară", deoarece "corelaţiile sunt, de cele mai multe ori, doar coincidenţe statistice".

Corelaţiile dintre randamentul activelor joacă un rol deosebit de important în teoria clasică a portofoliilor, în condiţiile în care sunt utilizate pentru diversificare şi reducerea riscului.

Ce se întâmplă acum? "Nu mai există refugii pe pieţele americane, în condiţiile ruperii corelaţiilor", scrie Bloomberg.

Datele din presa financiară internaţională arată că, de la falimentul Lehman Brothers, valoarea totală a burselor de acţiuni la nivel global a crescut cu 53,9 trilioane de dolari, în timp ce valoare pieţelor obligaţiunilor a crescut cu 23,8 trilioane, pe fondul unei creşteri a bilanţurilor băncilor centrale cu circa 13 trilioane.

Chiar şi după căderile din ultimele zile, divergenţa dintre factorii fundamentali care determină valoarea acţiunilor şi obligaţiunilor şi "valoarea" prezentă a acestor titluri este mai mare ca niciodată şi nimeni nu ştie care ar putea fi "fulgul de nea" responsabil pentru declanşarea "avalanşei".

De la complexitatea pieţelor financiare a pornit şi avertismentul lansat, în primăvara acestui an, de Jim Rickards, autorul cărţilor "Războaiele valutare" şi "Moartea banilor", care a subliniat că "fiecare criză este mai mare decât cea precedentă, deoarece în sistemele dinamice complexe, cum sunt pieţele de capital, riscul creşte exponenţial în funcţie de scala sistemului".

Tiparniţele băncilor centrale au constituit un stimulent extraordinar pentru creşterea puternică a scalei sistemului financiar global în ultimii 10 ani, iar funcţionarea sa sustenabilă se află sub un mare semn de întrebare.

De ce? Pentru că autorităţile de supraveghere ale pieţelor financiare au contribuit la crearea unui fals sentiment de siguranţă prin adoptarea unui cadru stufos de reglementare, dar care ignoră adevărata natură a riscului financiar şi motivaţiile "jucătorilor" de pe aceste pieţe.

În concluziile raportului de peste 600 de pagini al Comisiei pentru Cercetarea Crizei Financiare din SUA, publicat în ianuarie 2011, se arată că "nu a existat un plan strategic exhaustiv pentru izolarea crizei, deoarece autorităţile nu au înţeles pe deplin riscurile şi interconexiunile pieţelor financiare", în condiţiile în care "semnalele de alarmă au fost ignorate".

"Cea mai mare tragedie ar fi să acceptăm refrenul conform căruia nimeni nu ar fi reuşit să prevadă o astfel de criză şi, deci, nu s-a putut face nimic", mai arată autorii raportului, în opinia cărora, "dacă acceptăm această explicaţie, atunci totul se va întâmpla din nou".

Într-un mesaj de pe Twitter, preluat de Nassim Nicholas Taleb, se afirmă că Bernanke a ignorat acumularea riscurilor în perioada premergătoare crizei, pe care fostul preşedinte al Fed-ului a caracterizat-o drept "marea moderaţie", iar "oricine îl mai ia în serios dovedeşte că are probleme psihice".

Profesorul Nicholas Taleb, expert în derivate financiare şi autor al cărţilor "Fooled by Randomness" şi "Black Swan", a fost chemat să-şi exprime punctul de vedere şi în faţa Comisiei pentru Cercetarea Crizei Financiare.

Din păcate, ideile şi recomandările sale au fost trecute complet cu vedere la elaborarea raportului final. Recent, profesorul Taleb le-a publicat online, iar concluziile sale arată că o nouă fază acută a crizei declanşate în 2008, care mai are mult până la final, este inevitabilă, însă consecinţele vor fi, probabil, mult mai grave.

După cum scrie Taleb, criza din 2008 a fost precedată de "acumularea riscurilor ascunse asociate evenimentelor cu probabilitate redusă, dar cu impact extraordinar, la nivelul întregii economii, nu doar a sectorului bancar". Astfel de ris­curi nu pot fi compensate printr-un "comision de risc", în condiţiile în care acestea nu pot fi modelate matematic sau empiric.

Dincolo de incertitudinea Knightiană cu privire la evenimentele extreme de pe pieţele financiare, numită astfel după economistul Frank Knight, cel care a sub­liniat diferenţa dintre risc şi incertitudine într-o carte din 1921, Taleb mai pune accentul şi pe "motivaţiile viciate şi asimetrice, care favorizează ascunderea riscurilor asociate evenimentelor rare".

Aceste motivaţii ale "jucătorilor" din sectorul financiar au condus la promovarea metodelor care ascund riscurile evenimentelor rare, dar cu impact deosebit, cum este şi "valoarea la risc", un model aplicat pe scară largă în sistemul bancar şi în prezent.

Profesorul american a inclus în studiul său şi lista celor responsabili pentru acumularea riscurilor "nevăzute" în perioada premergătoare crizei globale. Aceasta include, pe lângă oficialii din administraţiile americane, bancherii, asociaţiile profesionale care promovează teoria portofoliului şi valoarea la risc, şcolile de business şi cele economice, instituţiile de reglementare, dar şi comitetul care acordă aşa-numitul premiu Nobel pentru economie, considerat vinovat de "legitimizarea unor teorii invalide din punct de vedere matematic şi empiric".

Nassim Taleb a oferit şi soluţii în finalul prezentării sale, foarte simple prin natura lor, însă nu există nicio şansă să fie acceptate de actualul establishment politic şi financiar.

"Este nevoie de eliminarea hazardului moral prin tragerea la răspundere a tuturor factorilor decizionali", scrie Taleb, iar acolo se poate ajunge prin aplicarea principiului simetriei recompenselor, enunţat prin "căpitanul trebuie să se scufunde odată cu nava sa". Pentru a nu exis­ta confuzii, profesorul Taleb subliniază că "este vorba despre toţi căpitanii şi toate navele".

Oare cum ar fi arătat astăzi România dacă s-ar fi aplicat acest principiu în 2009? Concluzia lui Taleb este că "a venit vremea să realizăm că sistemul capitalist nu înseamnă opţiuni fără consecinţe", însă nimeni dintre apologeţii neo-liberalismului actual, un sistem mai mult fascist decât capitalist, nu este gata să accepte importanţa covârşitoare a adoptării principiului "pielii în joc", subiect al ultimei cărţi a lui Taleb, cu acelaşi titlu.

William White, fost viceguvernator al Băncii Canadei şi fost economist-şef la BIS (Bank for International Settlements), dar şi unul dintre puţinii economişti care au lansat avertismente cu mult înainte de 2008, a scris recent pe site-ul Project Syndicate că "nimeni nu trebuie să supraestimeze capacitatea de înţelegere a economiştilor", în condiţiile în care "prognozele economice de astăzi nu par să fie decât extrapolări pline de speranţă ale creşterii recente".

Pentru White, redresarea economică din ultima decadă a fost "sclerotică", iar "politicile monetare ultrarelaxate nu au făcut decât să încurajeze comportamentul riscant pe care tocmai reglementările ar fi trebuit să-l limiteze".

Avertismentele lui William White nu au fost ascultate înainte de declanşarea crizei financiare globale şi nu vor fi ascultate nici acum.

Oare vor mai reuşi "căpitanii" de astăzi, mulţi dintre ei "căpitani" şi ieri sau dintotdeauna, să ocupe singuri bărcile de salvare, fără să ţină cont de strigătele de agonie ale "pasagerilor", cărora le-au promis că "navele" nu se pot scufunda?

"Fiecare criză este mai mare decât cea precedentă, deoarece în sistemele dinamice complexe, cum sunt pieţele de capital, riscul creşte exponenţial în funcţie de scala sistemului. În 1998, Wall Street-ul a salvat fondurile de hedging, iar în 2008 băncile centrale au salvat Wall Street-ul. Cine va salva băncile centrale?"

Jim Rickards