Câteva consideraţii despre privatizarea Cuprumin

1. Săptămâna trecută am fost martorii a două evenimente care au avut în rolul principal OPSPI ca reprezentant al statului: închiderea cu succes a Ofertei Publice Secundare a Transelectrica şi vânzarea integrală a pachetului de acţiuni al societăţii Cuprumin. Pe parcursul rândurilor de faţă vom face câteva scurte consideraţii despre cazul Cupruminului pornind de la modul cum a fost el reflectat în media până la data la care au fost scrise aceste rânduri (29 martie).

2. În primul rând o scurtă recapitulare: Cuprumin, societate care este în insolvenţă, se ocupă cu extragerea minereului conţinând cupru, separarea acestuia de steril şi prepararea minereului pentru vânzarea sa către topitorii (gen Phoenix Baia Mare). După cum menţiona recent în presă dl. Petre IANC (un profesionist cu experienţă în metalurgie şi care a lucrat ca reprezentant al MECMA în privatizări importante cum a fost cea a SIDEX), înainte de 1989 lanţul prin care era valorizat minereul extras din minele de la Abrud (azi ale Cupruminului) şi cele de la Moldova Nouă era unul integrat mergând până la produse finale cum ar fi cabluri electrice şi foi de cupru. Din păcate ca urmare a lipsei de viziune de la începutul anilor '90 atunci când au apărut societăţile comerciale în ţara noastră nu s-a ţinut cont acolo unde era cazul (din motive variate, printre care pot fi menţionate ignoranţa şi ego-urile personale) de logică economică a integrării; sinergia fiind sfărâmată în multe dintre cazuri, companiile rezultate s-au născut mai slabe decât competitorii lor străini, lucru care a devenit evident mai târziu, mai ales în deceniul următor. Rezultatul final a fost pierderea de cotă de piaţă, preluarea sau dispariţia multora dintre companii din care unele au ajuns la fier vechi. Cauzele acestui deznodământ au fost mult mai complexe, dar menţionăm aici numai greşeala distrugerii sinergiei. Exemple care pot fi menţionate în această direcţie sunt multe, nu le vom menţiona aici din motive de spaţiu; lanţul de valorificare a cuprului extras la Abrud şi Moldova Nouă a fost dintre aceste "victime". Spre comparaţie, mai jos punctăm câteva date despre KGHM, companie poloneză care azi e un jucător de talie mondială.

3. Interesul investitorilor faţă de vânzarea Cuprumin s-a materializat într-o primă fază prin achiziţia a 18 caiete de sarcini; printre participanţi au figurat, direct sau prin subsidiare, nume cunoscute: Barrick Gold, Trafigura, Lundin Mining, OZ Mineral, Dundee Precious Metals, Antofagasta (ultimele prin nişte vehicule de investiţie) etc. Un semn bun a fost participarea în faza următoare, cea a due diligence-ului (DD-ului), a douăsprezece participanţi, adică a două treimi din plutonul iniţial. Organizarea unui DD presupune alocarea atât de resurse interne cât şi contractarea serviciilor unor terţi specializaţi; se cheltuiesc efort, bani şi timp, lansarea procesului de DD fiind cel mai bun barometru al interesului respectivului vizavi de tranzacţie. Importanţa procesului de DD este foarte mare pentru că permite investitorului să cunoască mai bine ţinta şi să-şi facă toate calculele în vederea calibrării ofertei sale; sau să ajungă la concluzia că achiziţia respectivă nu se încadrează în strategia sa de dezvoltare. Dintre aceşti douăsprezece participanţi la faza a doua din cadrul procesului, patru s-au decis să intre în ultima fază şi, în final, trei au fost acceptaţi. De menţionat că două treimi din cei care au analizat în mod serios oportunitatea de investiţie (printre care şi nume foarte mari ca Barrick Gold, Trafigura, o subsidiară a lui Antofagasta etc.) au decis să renunţe. În concluzie se poate afirma că interesul suscitat de vânzarea acţiunilor Cuprumin a fost doar unul putem caracteriza drept "fair"; mai ales că în ultima fază au ajuns OZ Minerals (companie australiană listată), o subsidiară a companiei canadiene Dundee Precious Metals (companie listată pe bursa din Toronto) şi Bayfront Capital Partners, o mică bancă de investiţie canadiană; cea care în final a şi câştigat licitaţia.

4. Faptul că preţul final al achiziţionării acţiunilor Cuprumin a fost de 200,77 mil EUR, adică aproape trei ori şi jumătate mai mare decât cel de pornire, este un rezultat care ne indică că acesta este preţul maxim pe care piaţa este dispusă să-l plăteasca în condiţiile unei licitaţii la care au participat trei investitori interesaţi; să nu uităm că ultimul preţ oferit de OZ Minerals (o companie care nu poate fi bănuită nici un moment de nimeni de lipsă de profesionalism!) a fost în jur de 198 mil EUR; speculăm că limita lor internă a fost de 200 mil EUR. Ca să funcţioneze şi să poată produce, Cuprumin are nevoie să obţină autorizaţia de mediu; în plus înaintea materializării ei, este obligatoriu ca tranzacţia să fie aprobată de Consiliul Concurenţei (CC). Autorul acestor rânduri nu este familiar cu termenii contractului între Vânzător şi Cumpărător, dar este mai mult decât sigur că în contract există cel puţin o condiţie precedentă (suspensivă) referitor la plata preţului către Vânzător: şi anume această plată se va face NUMAI după aprobarea tranzacţiei de către CC; probabil (dacă părţile nu au decis altfel) că o altă condiţie precedentă este ca societatea să obţină autorizaţia de mediu (pentru a se evita complicaţiile asemănătoare cu cele din cazul Roşia Montană). Când un investitor analizează un proiect de inves-tiţie ca cel pe care-l discutăm, în afara preţului plătit acţionarului, el ia în calcul şi nivelul de investiţii în tehnologie şi pentru protejarea mediului conform standardelor EU, (din câte am înţeles din media evaluate în cazul de faţă împreună la un nivel minim de peste 70 mil. EUR) şi evident capitalul de lucru necesar funcţionării. În plus, se consideră şi impactul potenţial al riscurilor legale, mai ales cele ale proceselor în desfăşurare; este public faptul că Cuprumin are pe rol două procese care pot împieta asupra profitabilităţii societăţii în viitor şi rezultatul acestora nu pare să fie încă unul final. Probabil că în contractul de Vânzare-Cumpărare sunt clauze care acoperă şi riscurile legate de aceste potenţiale dezvoltări.

5. Să analizăm o parte dintre cele mai importante comentarii critice făcute publice până acum:

(i) Preţul. Semnatarul acestor rânduri crede că indiferent de preţul de pornire a licitaţiei (de 57 mil. EUR adică cât a fost preţul de pornire sau unul ipotetic de 100 mil. EUR), investitorii nu ar fi plătit mai mult decât au făcut-o deja. Singurul amendament fiind că acesta este preţul pe care investitorii au agreat să-l plătească pentru Cuprumin în condiţiile de piaţă de astăzi când preţul cuprului este în jur de 8400 USD/tonă şi când societatea se află într-o anumită situaţie pe care au surprins-o în DD. Şi dacă unii se îndoiesc de capacitatea de analiză a lui Bayfrost (care însă sigur a avut în echipa de due diligence experţi tehnici reputaţi!) nu au decât să se uite la ultima cotaţie oferită de OZ Minerals, aceea în jur de 198 mil. EUR. Deci dacă într-un elan de optimism patriotic s-ar fi cerut de exemplu un preţ de pornire de 250 mil. EUR, atunci pur şi simplu nu ar fi fost depusă nicio ofertă. Supraevaluarea unui activ, care poate fi uşor justificată de unii ca fiind apărarea intereselor statutului, este în unele cazuri o metodă foarte sigură de a alunga investitorii; pentru păstrarea credibilităţii celui care lansează privatizarea este mai bine să nu lansezi un proces de acest gen decât să-l "omori" printr-o evaluare care nu are legătură cu realitatea momentului şi care "ţine apa" numai în unele intervenţii din media.

(ii) Metoda. Este adevărat că cea folosită (licitaţie cu strigare) nu este una obişnuită, dar este extrem de transparentă şi nu poate fi acuzată de manevre sumbre; mai ales când ai în faza finală trei participanţi care nu au relaţii speciale între ei. (Cea mai mare privatizare făcută prin această metodă pe care o cunosc eu a fost aceea prin care în 2005 Grupul Mittal a cumpărat pentru suma de 4,8 miliarde USD complexul Kryvorizhstal de la statul ucrainian învingând în finală pe Arcelor; pe care mai târziu l-a şi preluat). Participanţii la licitaţia Cuprumin au avut suficient timp de a-şi face analizele proprii în mod temeinic şi faptul că nu s-au auzit nici măcar zvonuri privind nemulţumirile participanţilor arată că pentru ei lucrurile s-au des-făşurat în mod normal. Este adevărat că într-un astfel de proces nu există condiţii post privatizare pe care să le impui cumpărătorului aşa cum poate fi cazul în selectarea şi negocierea prin alte metode. Singura con-strângere (şi de altfel una extrem de puternică) este că investitorul selectat trebuie să plătească, după îndeplinirea condiţiilor precedente din contractul semnat, preţul de 200.77 milioane. Evident că pentru ca în viitor să obţină randamentul dorit de la această investiţie, cumpărătorul va continua să facă toate investiţiile necesare dezvoltând afacerea şi creând noi locuri de muncă. Şi evident cu speranţa că dacă va şti să-şi conducă afacerea va face un PROFIT cât mai continuu şi cât mai substanţial. Dacă nu va reuşi să obţină profit, probabil că va deveni ţinta de preluare de către alţi jucători.

(iii) Momentul: dacă nu acum, atunci când? Cuprumin a ajuns într-o situaţie dificilă cu mult timp în urmă şi toate încercările de a-l pune pe drumul cel bun au eşuat. S-a dovedit că atât actuala structură de acţionariat cât şi formula de management din anii trecuţi nu au fost în stare să rezolve situaţia şi să relanseze compania. Acţionarul ar fi trebuit să poată injecta bani printr-o mărire de capital; dar conform legislaţiei în vigoa-re atât înainte de 2007, anul aderării la EU, cât şi a celei actuale, statul nu are voie să participe cu bani la măririle de capital la societăţile la care este acţionar; chiar dacă, printr-o excepţie, s-ar permite acest lucru pentru Cuprumin mai mult ca probabil că nu există fonduri pentru aşa ceva sau pentru alte societăţi aflată în situaţii similare. În trecut, deşi a beneficiat de subvenţii ca şi celelalte societăţi miniere, Cuprumin a ajuns extrem de îndatorată nefiind în stare să-şi achite datoriile către stat şi furnizori de utilităţi. De aceea a trebuit să contracteze cu companii private româneşti extragerea minereului care extras fiind de carre acestea era vândut apoi tot de către ele; "de facto", dar nu "de jure" aranjamentul părea unul similar unui de concesiune. Criza care a adus la scăderea drastică a preţului cuprului în 2009-2010 a dus în insolvenţă şi pe cele două companii private şi, drept consecinţă, a îngreunat din nou situaţia pentru Cuprumin. Şi a mai arătat că nici jucătorii români privaţi din sectorul minier nu au avut suficientă forţă financiară pentru a trece cu bine peste criză; sectorul este unul în care pot juca cu succes doar "băieţii mari". Trebuie punctat faptul că în trecutul nu foarte îndepărtat (de exemplu în 2009) situaţia riscului poluării din zonă a fost caracterizat ca fiind aproape de un dezastru ecologic; lucrurile nu au fost îmbunătăţite suficient, aceasta reprezentând un risc major pe care îl preia noul acţionar. S-a dovedit deci că "status-quo" de care se vorbeşte azi nu era deloc unul în favoarea societăţii. Până la momentul scrierii aces-tor rânduri (29 martie) autorul, nu a sesizat în media din partea criticilor acestei privatizări propunerea de soluţii alternative solide şi rapide care să permită "decolarea" sigură şi rapidă a Cuprumin. În plus faţă de cele de mai sus, privatizarea Cuprumin era o obligaţie asumată prin scrisorile de intenţie semnate cu FMI şi menţinerea credibilităţii cere respectarea obligaţiilor asumate; mai ales în cazurile în care societatea devine un beneficiar evident al privatizării.

(iv) Investitorul. Ca oricine care se uită la tranzacţie, mărturisesc că aş fi fost mai senin dacă câştigătorul ar fi fost unul dintre strategicii care au intrat în procesul de licitaţie. Bayfront Capital Partners (BCP) câştigătorul licitaţiei, este o mică bancă de investiţie canadiană care se pare că are în componenţă bancheri de investiţie cu contacte şi experienţă în industria de resurse minerale. Este clar că pentru a achizţiona acţiunile dânşii vor mobiliza resurse financiare de la alte entităţi, investitori strategici şi/sau de portofoliu; sau vor încerca o listare pe Bursa din Toronto. Împărtăşesc părerea exprimată recent de Doru Lionăchescu cum că procesul de contactare a potenţialilor parteneri a început mai demult. Adaug că este de asemenea probabil ca acesta să fi progresat satisfăcător pe măsura desfăşurării due diligence-ului; altfel este greu de crezut că BCP ar fi plusat până la nivelul la care să fi câştigat. Pentru o entitate relativ mică cum este BCP costurile susţinerii întregului proces la care, în caz că nu achită preţul în termenul stabilit, se va adăuga executarea scrisorii de garanţie de 1,71 mil. EUR, reprezintă probabil o sumă importantă. În plus, în cazul unei "cacialmale", efectele asupra reputaţiei lor pot fi dezastruoase. Verificarea pe care o va face Consiliul Concurenţei în următoarele luni se va "duce" până la ultimii acţionari/investitori interesaţi în această achiziţie. Să sperăm că vom avea un final de "happy end". Îmi permit o întrebare retorică: ce ar fi putut face OPSPI dacă licitaţia ar fi fost câştigată de firme din ţări pe care unele voci în spaţiul public nu le consideră, este drept cu jumătate de gură, ca fiind acceptabile (probabil în urma unei inerţii culturale); cred că ABSOLUT NIMIC. Evident cu excepţia cazului în care entităţile câştigătoare ar fi din ţări care se află sub embargo ONU sau dacă se dovedeşte că fondurile folosite provin din tranzacţii ilicite.

ÎNCHEIERE. TREBUIE SĂ ÎNŢELEGEM CĂ AM INTRAT ÎNTR-O ALTĂ EPOCĂ în care globalizarea înseamnă mişcarea liberă a capitalului şi o competiţie acerbă la nivel mondial. Nu o să-i facem faţă cu abordări doar declarative care "dau bine" în media dar sunt departe de rezolvările problemelor acute şi reale. ÎN RĂGAZUL DAT DE ANII 90 NU AM ŞTIUT SĂ CREĂM CAMPIONI LOCALI ŞI CU ATÂT MAI PUŢIN REGIONALI; AŞA CUM AU FĂCUT ALTE ŢĂRI CA POLONIA (KHGM, PKN ORLEN) UNGARIA (MOL, OTP), Cehia (CEZ), etc. ACUM A ÎNCEPUT SĂ FIE ŞI MAI EVIDENT DECÂT ÎNAINTE CĂ AM ÎNCEPUT SĂ PLĂTIM! PĂCAT!