Câteva modele

Există o credinţă adânc înrădăcinată, anume că politica este o chestiune strict practică. Aşa se explică, probabil, lipsa completă de simţ al ridicolului pe care o au atâţia practicanţi ai acestei arte. Dispreţuind şcoala, ignoranţi în materie de idei, aceştia socotesc că singurul lor scop este să "pună la punct" pe câte unul.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că unele dintre temele teoriei politice sunt destul de abstracte. În acest caz, ce este de făcut?

Printre altele, să construim modele intuitive. Cu toate limitele lor, acestea ne permit să sesizăm lucruri altminteri ascunse. Şi poate că nicăieri nu sunt mai necesare precum în analiza proceselor electorale.

Haideţi să facem o încercare. Imaginaţi-vă o cursă între câţiva atleţi. Să spunem o cursă de 100 de metri plat. Seamănă cu competiţia electorală aşa cum o cunoaştem? La prima vedere, s-ar spune că da. Chiar şi limbajul jurnalistic se referă la alegeri ca la o "cursă" sau o "competiţie".

Cu toate acestea, dacă ne uităm mai atent, modelul cursei de 100 de metri plat nu este aplicabil alegerilor noastre. În cursă, sportivii aleargă pe culoare separate. Nu li se permite, prin regulament, să intre pe culoarul altuia, aşa cum fac politicienii. Pe stadion, cineva care ar face asta ar fi descalificat imediat. Ce ar fi o cursă în care sportivii şi-ar tăia calea unul altuia şi s-ar lua la pumni imediat după start?

Mai există un element care face modelul cursei irelevant. Pe stadion, sportivii trebuie să treacă linia de sosire. Aceasta este la o distanţă fixă. În exemplul nostru, la 100 de metri. În alegerile desfăşurate conform sistemului "uninominal" (denumirea este strâmbă, am mai spus-o, dar nu dezvolt tema aici), concurenţii nu au o linie de sosire fixă. Nu trebuie să ajungă anume la 51%, sau la 39% sau la 35.478 de voturi. Tot ce trebuie să facă este să fie cu cel puţin un vot înaintea oricărui alt concurent.

Cum ar arăta, aşadar, un model al alegerilor din "sistemul uninominal", dacă acestea ar fi un gen de cursă? Pentru că nu există o linie de sosire, acestea s-ar organiza într-un interval de timp. Să spunem, câteva ore. Pentru că nu există culoare definite, cursa ar semăna mai degrabă cu una de orientare turistică, prin pădure. Adăugaţi aici şi "datul la oase" şi veţi obţine ceva care seamănă mai puţin cu o competiţie sportivă, cât mai degrabă cu Jocurile Foamei (Hunger Games). Cine câştigă? Cine a mers mai departe decât oricare dintre ceilalţi competitori.

Se poate altfel? Sigur. Să construim acum un model de vot care să fie mai apropiat de acela al unei competiţii sportive în care fiecare competitor evoluază separat de ceilalţi. Există asemenea competiţii. Spre exemplu, săritura în lungime. Acolo fiecare îşi aşteaptă rândul, concentrându-se. Sar toţi în aceeaşi groapă cu nisip, care însă este apoi nivelat după fiecare săritură.

Există un sistem de vot care ne apropie de această formulă. Evident. L-am prezentat în alte ocazii: sistemul notelor (rank voting). În acest sistem, alegătorul acordă note candidaţilor. Se face apoi media. E simplu. Fiecare este pe cont propriu, nota fiecăruia nu depinde direct de nota altuia. Spre exemplu, doi sau trei candidaţi pot fi notaţi cu nota 10. Unde am avea noi norocul acesta istoric, să avem alegeri în care să se înfrunte mai mulţi candidaţi pe care publicul să îi admire şi să îi aprecieze?...

În sistemele cu vot unic precum "uninominalul", acest lucru este imposibil, pentru că un vot acordat unui candidat este un vot negat altuia. Şi atunci ce model ar fi potrivit pentru a descrie această situaţie? Cumva acela al jocului de rugby, unde jucătorii se bat pentru un balon? Deprimant, nu? În jocul de rugby, agresiunea este combinată cu spiritul de echipă. O echipă ai cărei jucători merg orbeşte, fiecare, să se bată pe minge, este învinsă fără drept de apel. Mai degrabă modelul este acela al jocului cu mingea din perioada elizabetană, unde un cartier întreg se bătea, în neştire, pentru un balon, de-a lungul unei uliţe.

Teoria votului este, cum spuneam, destul de abstractă. Este de înţeles că discuţiile despre sistemele electorale nu pasionează pe multă lume. Cu toa­te acestea, sunt necesare. Prin vot noi îi selectăm pe aceia care ne guvernează.

Modele precum cele de mai sus ne permit să intuim şi altă dimensiune a sistemelor de vot. Acestea influenţea­ză mobilizarea. Modul în care ne mobilizăm în campanii are legătură cu ordinea socială.

Aşadar, contează. Vrem Jocurile Foamei? Fotbal cu un balon de cârpă care se rostogoleşte prin noroi, acompaniat de insultele celor care ies în stradă?

Argumentul meu este că se poate mai bine. De aceea mă surprinde cinismul şi limitarea unor editorialişti care afirmă că sistemul electoral nu contează, că acestea sunt chestiuni abstracte etc. Bun, dacă într-adevăr nu contează, ce-ar fi să încercăm unul dintre sistemele acestea performante, în loc să ne limităm la o "miuţă" tradiţională? Dacă măcar ei ar crede ce spun, atunci nu ar avea de ce să se opună.