Ce facem cu romgleza?

L-am întâlnit pe Michel Serres o singură dată, în 1990. Era, cred, prin martie sau aprilie 1990. Regimul lui Ceauşescu se prăbuşise, iar universităţile româneşti care beneficiau, ca dealtfel întreaga Românie, de un imens capital de simpatie, îi primeau deja pe primii intelectuali din Vest care veneau să le sprijine în perioada post-totalitară.

Serres a fost unul dintre cei dintâi care au ajuns în România. Din câte îmi dau seama, vizita a fost o iniţiativă pur privată. Subsemnatul i-a găsit pe Michel Serres şi Alain Touraine care umblau fără o adresă precisă, pe coridor, la sediul de la "Drept", dornici să se întâlnească cu studenţii.

S-a convocat în grabă o conferinţă la sediul Rectoratului. Au participat câteva zeci de studenţi şi profesori, după ce vorba s-a răspândit prin sălile de curs. A fost o seară minunată, cu doi dintre cei mai importanţi intelectuali francezi ai vremii. La sfârşit, Michel Serres ne-a împărţit câteva cărţi aduse într-o valiză mică, din aluminiu.

Zilele trecute, numele lui Michel Serres a apărut din nou la ştiri. Într-un interviu în La Dépche, venerabilul filozof a denunţat invazia cuvintelor englezeşti în limba franceză. Dar nu oricum, ci în termeni incendiari. Sunt mai multe cuvinte în engleză pe panourile publicitare din Toulouse - a afirmat Serres - decât erau cuvinte germane pe afişele din timpul Ocupaţiei. Iar soluţia propusă de Serres este radicală: o "grevă lingvistică". Consumatorii francezi ar trebui să boicoteze firmele şi produsele care utilizează abuziv termeni din limba engleză.

Nu mă pronunţ în privinţa ideii lui Michel Serres. Cunosc foarte bine sensibilităţile franceze, dar am un şi mare respect pentru limba engleză. În plus, nu ştiu cât de practică este o asemenea propunere.

Interviul lui Serres din La Dépchemi-a adus aminte că şi noi avem, la nivelul culturii publice, o problemă asemănătoare. S-a format, în ultimul deceniu, un dialect bizar. Are deja un nume: "romgleza".

Primele semne le-am observat deja în anii '90, mai ales în vocabularul comercial sau tehnic. "Hardul" şi "softul" unui calculator, "vaucere" etc. Însă în ultimii ani asistăm la o maree de termeni-bastarzi. O maşină are "xenoane" şi "climă". O vacanţă este "all-inclusive". Comentatorii vorbesc despre "trenduri", managerii despre "focusare", internauţii despre "nickuri" şi "banări", ziariştii despre "bannere" şi "print".

Departe de mine să susţin că nu trebuie să facem apel la termeni englezi. Întâmplarea face ca subsemnatul să scrie în acest moment o carte despre sistemele de vot. Fără utilizarea unor termeni englezi întreprinderea ar fi imposibilă. Literatura despre sistemele de vot, ca dealtfel o bună parte a literaturii din orice specialitate este, dominant, de limbă engleză. Fără cunoaşterea acestui vocabular pur şi simplu nu se poate.

Însă romgleza nu este un vocabular de specialitate. Romgleza este bastardizarea limbii române vorbită cotidian. Prin urmare, nu presiunea unui vocabular exact a produs acest mutant.

Limba română a mai trecut prin perioade în care importurile au fost rapide. În secolul al XIX-lea, influenţa limbii franceze a fost hotărâtoare în formarea unui limbaj elevat. În perioada regimului comunist, autorităţile au încercat sovietizarea limbii române - cu rezultate mai degrabă incerte.

Dar ce se întâmplă acum este altceva. Pentru prima dată, cred, presiunea vine de jos, nu de sus, din partea elitelor. Romgleza este un produs al străzii, al puştilor aplecaţi peste "smartfonuri", al turiştilor de duminică, al cumpărătorilor de la "mall".

De aceea nu sunt sigur că diagnosticul lui Michel Serres este exact şi aplicabil situaţiei noastre. Michel Serres crede că elitele au vorbit o altă limbă decât poporul. Latina în alte timpuri, engleza acum, limba elitelor comerciale şi a multinaţionalelor, crede el. "Eu apăr limba poporului!" - mai spune Serres. La noi însă reclamele doar au preluat din mers o manieră de a vorbi care pare să se fi dezvoltat independent ("grassroots", cum ar spune corporatiştii...).

Impresia mea este că explicaţia este mult mai simplă. Pe timpul meu, vorbirea elevată era o parte a educaţiei. A fost o parte esenţială a educaţiei occidentale de peste un secol. Un film ca My Fair Lady este reprezentativ. Să vorbeşti cu accent regional, să foloseşti un vocabular discutabil, să scrii cu greşeli de gramatică - toate acestea te descalificau ca persoană. Nu sunt un nostalgic al liniei peste degete, însă trebuie spus că genul acesta de fapte îţi atrăgeau şi o corecţie din partea învăţătorului.

Mă înşel eu sau respectul pentru vorbirea elevată a dispărut aproape cu desăvârşire?

Primul semn al degradării limbajului este înclinaţia de a vorbi neîntrebat. Astăzi descoperi tot felul de persoane afectate de verbiaj. Se vorbeşte despre te-miri-ce. Am fost martor, acum ceva ani, la o scenă stupefiantă. Mă uitam la o emisiune. Mărturisesc, era un "talk-show"... Politică, economie, dezvăluiri etc. Salata obişnuită, cu invitaţii obişnuiţi. La un moment dat a avut loc un cutremur uşor. L-am simţit şi eu, l-au simţit şi invitaţii din platou. Instantaneu, au schimbat subiectul. Deveniseră experţi în seismologie. M-am frecat la ochi... Trebuie să vedeţi filmul pe YouTube, este memorabil...

Startul fiind furat, ceea ce urmează aproape nu mai are importanţă. Nu te aştepţi de la cineva care vorbeşte peste tine, fără sens, să respecte minimele uzanţe ale limbii. Iată de ce cred că este bine pentru cauza sănătăţii limbii române dacă evităm să intrăm în dialog cu persoane care nu au dreptul elementar de a fi luate în serios.

Cât despre Michel Serres, am pentru el aceeaşi admiraţie ca în 1990. Este unul dintre principalii filozofi ai Franţei, cu un stil inconfundabil. Sunt bucuros că a vizitat România şi că am avut ocazia să îl ascult. Şi indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ce propune, cert este că limba noastră este în suferinţă. Depinde de fiecare dintre noi să o facem bine.