Cei ce fac Istoria

Lumea continuă să fie împărţită între cei ce fac istorie şi cei condamnaţi să o care în spinare; povară a crucii ce trebuie urcată pe Golgota, înainte de răstignire. Cum se lungeşte niţel inerţia plată a evenimentelor în care ne bălăcim, la malul istoriei, cum luăm în braţe iluzia că ne putem întrecere cu vapoarele cele mari care calcă încet linia orizontului. De îndată ce apele încep să se agite, însă, România se redescoperă la fel de vulnerabilă şi incapabilă să intervină asupra Istoriei, ca în toate momentele cruciale care au modificat relieful geo-politic în regiunea din care facem parte.

Mai nou, Rusia s-a hotărît să rupă cursul care o purta, aparent inexorabil, spre limanul periferiei puterii globale. S-a hotărît să facă Istorie, de azi pe mîine, dar nu doar pentru o zi, două, ci pentru un secol, două.

Politica ţesută de Rusia pe canavaua evenimentelor militare din Georgia arată, pentru prima dată de la prăbuşirea URSS, că a decis să pună în aplicare planurile de luare sub control a vecinătăţii sale imediate, nu doar ca zonă de influenţă, ci cu greutatea prezenţei militare. Să o transforme din simplă regiune de compatibilitate politică şi economică cu Rusia, într-un val de apărare, o stavilă întărită de trupele proprii, în calea încercării Occidentului de a-şi împinge fruntariile în contact direct cu ale sale. La nici un an de la reuniunea bucureşteană a NATO, Rusia nu mai este interesată să coopereze cu această instituţie, iar dacă este cazul, este gata să-şi folosească forţa militară, pentru a o împiedica să-şi ducă la îndeplinire planurile de integrare a Georgiei şi mai ales a Ucrainei. Nimeni altul decît Preşedintele Rusiei declara zilele trecute că Guvernul şi Preşedintele Ucrainei nu au căderea să ceară integrarea acestei ţări în NATO! De ce? Pentru că Rusia doreşte să păstreze o zonă tampon cît mai largă, faţă de NATO. Aşa a stabilit politica de la Moscova că este în interesul Rusiei. Vecinii săi trebuie să ţină cont de acest interes sau să suporte consecinţele: intervenţia directă a Moscovei, cu orice mijloace ar fi necesare pentru controlul asupra deciziilor: politice, economice, militare, servicii speciale etc.

Premisa pe care Rusia fundamentează această politică este cît se poate de simplă: dependenţa Occidentului faţă de Rusia este mai mare decît a Rusiei faţă de politica Occidentului. Nu Rusia cumpără petrol şi gaze naturale din Europa, ci invers. Nu Rusia depinde, pentru acţiunile sale militare şi umanitare din Afganistan, de suportul logistic al Occidentului, ci invers. Nu Rusia are nevoie de sprijinul politic al Statelor Unite pentru a combate terorismul la scară mondială, ci invers. Cooperarea Rusiei cu NATO a fost o imensă favoare, politică, pe care Moscova a făcut-o, adversarului! Dacă ea a fost interpretată ca o slăbiciune, atunci cu atît mai rău pentru NATO! Doresc statele membre al Alianţei Nord Atlantice să precipite o nouă "eră glaciară" în relaţiile cu Rusia? N-au decît, dacă le dă mîna! Moscova are suficiente mijloace pentru a face frigul insuportabil, sensibililor euro-atlanţi!

Chiar dacă nu sunt întotdeauna deschis proclamate, aceste premise, vînturate cu emfază în discursul politic al Moscovei, la toate nivelurile, creează impresia unei poziţii de forţă, una care va livra Rusiei mult dorita victorie-revanşă în competiţia ei cu cei care au crezut că o pot împinge la periferia sistemului mondial de putere.

La o privire mai atentă, însă, modul acesta de a face politică, are mai multe şanse să ducă Rusia în afara Istoriei, decît să-i consolideze statutul de mare putere în politica lumii.

Decizia actualilor lideri politici de-a pune pe umerii Rusiei, încă o dată, povara statutului de "inamic al Occidentului" este, cel puţin, riscată. În mai puţin de două decenii, Rusia se va alătura şi ea celorlalte ţări mari producătoare de resurse petroliere, care au trecut de vîrful de maxim al exploatării. Decăderea este inevitabilă. Afluenţa miliardarilor de astăzi nu pare să se îndrepte spre investiţii strategice şi industrii ale viitorului. Nici statul nu face prea mari eforturi în această direcţie. Populaţia Rusiei urmează şi ea cursul inexorabil al Europei - îmbătrînire şi reducere numerică. În ciuda unor măsuri de redresare, nici potenţialul ştiinţific nu mai poate fi pus pe o curbă crescătoare care să menţină Rusia într-o poziţie privilegiată, să spunem, pentru următorii cincizeci de ani. Iar dacă potenţialul militar va începe să înghită din nou, o parte însemnată din resursele disponibile, atunci repetarea scenariului care a prăbuşit URSS la finalul războiului rece este aproape sigură. Rusia nu este, poate, dependentă direct de unul sau altul dintre marii actori politici ai lumii. Ea este, însă, mai vulnerabilă ca oricînd în faţă consecinţelor schimbării la nivel global. Dependenţele locale sunt înlocuite de cele sistemice, cu mult mai puternice, mai necruţătoare. Iar izolarea este o opţiune echivalentă doar cu sinuciderea.

Cu cît priveşte cineva lucrurile mai adînc, în perspectivă, cu atît vede mai clar că deciziile acestor zile, luate de Moscova, au darul, poate, să mîngîie orgoliile unei generaţii noi de lideri politici, preocupaţi prea mult de propriile frustrări, dar prin aceasta sacrifică sau joacă la ruletă soarta Rusiei, pe termen mediu şi lung.