Cei trei... după douăzeci de ani

Spre deosebire de toate celelalte ţări ale Europei, Germania a ţinut să marcheze cei douăzeci de ani de la căderea zidului Berlinului, în ţinută de gală. Fundaţia Konrad Adenauer a organizat un eveniment-simbol, reuşind performanţa de a-i aşeza, din nou, la aceeaşi masă pe Mihail Gorbaciov, George Bush şi Helmut Kohl. Gazde au fost Preşedintele Germaniei, Horst Koehler, Cancelarul Angela Merkel şi, desigur, preşedintele fundaţiei, Bernhard Vogel. În faţa unei săli arhipline, la Friedrichstadtpalast, în inima Berlinului reunificat, cei trei au dat din nou piept cu istoria sau, mai degrabă, cu ceea ce istoria a cernut din faptele şi deciziile lor, de acum două decenii.

Nu voi glosa prea mult în jurul uitării, orbirii, muţeniei şi a surzeniei care a cuprins marea majoritate a guvernelor europene. "Noiembrie 3 este o chestiune care-i priveşte pe germani", pare să gîndească toată lumea, cu o suficienţă care este nu doar indecentă, ci şi criminală. Nici "Europa Nouă", nici "Cea Veche" nu se mai deranjează să rememoreze evenimentele de atunci. La ce bun? Avem destule pe cap: criza economică, iarna, alegerile, recesiunea, instabilitatea pieţelor monetare, criza energetică, criza de mediu, criza socială etc. Cui îi mai folosesc, acum, amintirile?

Doar că, nu despre amintiri este vorba, ci despre modul în care fiecare, individual şi colectiv, am gestionat capitolul nou de istorie deschis, atunci, prin deciziile unor politicieni precum Bush, Gorbaciov şi Kohl.

În Europa, istoria s-a desfăşurat paralel pe trei planuri distincte, chiar dacă intersectate, punctual.

Rusia post-gorbaciovistă a luat iniţial calea Republicii germane de la Weimar. În faţa ameninţării cu degradarea totală a puterii statale, a venit reacţia în forţă a sistemului putinian, care şi-a făcut un ţel declarat din recîştigarea poziţiilor pierdute de pe care fosta URSS negocia cu Statele Unite şi trata Germania, dimpreună cu restul Europei Mari. Poziţii de forţă care impun respect, concesii şi tratament special. Spre deosebire de situaţia Germaniei, după Primul Război Mondial, Rusia a avut de partea ei resursa economică a petrolului, gazelor, pietrelor şi metalelor preţioase, care i-au servit drept suport economic şi plasă de siguranţă. Un mecanism care nu a înlăturat crizele declanşate de ieşirea URSS din scenă şi renaşterea Rusiei, doar le-a schimbat regia şi decorul. Pe dinăuntru, ele continuă să roadă o societate care nu-şi poate defini identitatea, nici prin fostul imn de stat sovietic, readus de Putin la putere, şi nici privind în faţă realităţile "Lumii noi".

Germania, beneficiara principală a evenimentelor de acum 20 de ani, s-a concentrat asupra unui soi de "uitare terapeutică". Iar medicamentul menit să facă această uitare eficientă a fost ştergerea diferenţelor dintre "Ossi und Wessi", dintre cei din est şi cei din vest. De la reforma administrativ-teritorială şi pînă la cele peste 500 de miliarde de euro cheltuite în infrastructură şi alte activităţi de dezvoltare economică locală, nimic nu a fost economisit pentru a reuşi operaţia de închidere a rănilor războiului rece. Doar că rănile sociale nu se închid într-o singură generaţie. Adesea ele sunt purtate, virtual, de generaţii la rînd, dar cu aceeaşi suferinţă.

Restul marilor actori europeni, Franţa, Marea Britanie, dar şi Italia, Spania, s-au mulţumit doar să exploateze oportunităţile create de noile condiţii de pe continent, mai ales cele reieşite din reunificarea economică, prin extinderea Uniunii Europene spre Est. În rest, politică...nici de doi bani. Ascunse toate sub mantia neputinţei instituţiilor europene, marile ţări ale continentului s-au purtat ca nişte corăbii care au fost luate de un curent favorabil; cîrmacii, însă, n-au ştiut nici unde vor să meargă şi nici cînd vor ajunge acolo! Europa, după douăzeci de ani, cu excepţia Germaniei, este una a stagnării politice, pe fondul, înrăutăţit, al crizei economice globale. Aceeaşi atitudine au avut-o şi ţările din est, ieşite din orbita de control direct a Moscovei, adăpostite degrabă sub stindardul NATO, respectiv al UE. O aşteptare păgubitoare, combinată cu cavalcada distrugerii economice, care a servit elitelor locale drept principal mecanism de îmbogăţire şi redefinire, astfel, a propriului statut social. Cu alte cuvinte, Europa din marginea de Est se scufundă, de două decenii şi nimic nu pare să-i asigure viitorul, în afara credinţei că odată integrată în mecanismele europene, nimic rău nu i se mai poate întîmpla. Situaţia cea mai proastă, de departe, o are România, urmată îndeaproape de Ungaria, în timp ce Polonia şi Cehia sunt ceva mai echilibrate, chiar dacă nu lipsite de aceleaşi consecinţe dramatice ale unei tranziţii bazate mai mult pe destructurare, decît pe reconstrucţie economică şi socială.

Statele Unite, douăzeci de ani mai tîrziu, au rămas punctul focal din care este în continuare generat "viitorul". Paradoxal, însă, acest viitor se precipită de două decenii într-un prezent sfîrtecat de crize, de ineficienţă politică, de creştere a nesiguranţei şi a incertitudinii, atît în planul societăţii americane, cît şi al relaţiilor sale internaţionale. Spaţiul alianţelor anti-americane, mascate sau declarate, s-a lărgit, în loc să se îngusteze, iar influenţa directă a Americii în gestiunea problemelor regionale a scăzut, în loc să crească. Factorul strategic al politicii americane, paradoxul paradoxurilor!, a scăzut în importanţă, în loc să crească, semn că nici politica Statelor Unite nu a asimilat cu prea mare grijă fructele speciale crescute pe crengile noi ale istorie post-război rece.

Cei trei, Gorbaciov, Bush şi Kohl, au toate motivele să fie felicitaţi, onoraţi, şi acum, după două zeci de ani. Urmaşii lor politici, din păcate, nu le sunt nici măcar epigoni.