China in your hand

Ce ştie, ce poate şi ce vrea România de la relaţia sa cu China la acest început de veac şi de mileniu? Aceasta este întrebarea inevitabilă în zilele în care la Bucureşti se află liderul singurei mari puteri a lumii moderne, care nu şi-a atins încă apogeul.

Relaţiile dintre România şi China au cunoscut după 1990 o transformare sensibilă. Din păcate, nu în favoarea intereselor noastre. Motivele ţin de lipsa abordării strategice.

Speriată că un accent prea mare pe relaţia cu China ar putea umbri opţiunile noastre de integrare europeană şi euro-atlantică, diplomaţia românească a recurs la soluţia birocratică a minimei rezistenţe: "nu lăsa pe mîine ce poţi să faci azi, lasă pe poimîine, că poate nu mai este nevoie!". În rest: "de la o zi la alta" şi "văzînd şi făcînd"! Nu-i mai puţin adevărat că această abordare a fost privilegiată şi de faptul că dominanta ideologică, care susţinea raporturile româno-chineze începînd cu anii "70, s-a golit de conţinut. Ea ar fi trebuit înlocuită de o altă "filosofie", iar în lipsa uneia, de un foarte robust pragmatism. De altfel, semnalele pe care diplomaţia chineză le-a trimis spre Bucureşti cu insistenţă, după 1990, au sugerat cu claritate preferinţa pentru această din urmă abordare, pragmatică. China continua să fie interesată de o relaţie consistentă cu România, nu pentru interese imediate, ci pentru poziţia noastră particulară chiar dacă incomodă, în raport cu marile centre de putere: Europa, Rusia, Statele Unite. Pentru a susţine relaţia, Beijingul a oferit, în continuare, oportunităţi pentru schimburile economice, cu condiţia ca produsele româneşti să facă faţă concurenţei de pe piaţa chineză, în zona lor de referinţă. Nimeni nu s-a aşteptat, desigur, ca România să devină un concurent pe piaţa producţiei de sateliţi de comunicaţii sau de mijloace de transport aeriene, dar acolo unde avea cîteva nişe să le păstreze, dacă nu chiar să le dezvolte, România nu numai că nu a fost capabilă să facă acest lucru, dar a dus de rîpă întreaga structură a relaţiilor economice bilaterale. Aşa încît, aproape totul s-a redus, din partea română, la solicitări de ajutor financiar în condiţii de criză şi la invitaţia generală adresată întreprinzătorilor chinezi de a veni pe piaţa "însetată de investiţii" a României. Cum chinezii ştiu mai bine decît noi reţetele "capitalismului de partid şi de stat", au continuat să fie binevoitori politic, iar pe plan economic, şi-au văzut de treburile lor, mult mai importante decît cele pe care le-a evocat partea română.

Pe această platformă s-au derulat în continuare relaţiile diplomatice la cel mai înalt nivel, fără ca substanţa să se modifice prea mult.

Care este situaţia acum, cînd Preşedintele Hu Jintao se află la Bucureşti?

Aceeaşi! Noutatea unei finanţări chineze pentru podul peste Dunăre este desigur importantă, dar nu de natură să schimbe radical cursul lucrurilor. O ţară al cărui preşedinte merge în Franţa, cum a făcut-o la începutul acestui an, pentru a semna un contract de achiziţionare a 120 de avioane Airbus, nu se poate înşela cu privire la importanţa investiţiei în construcţia unui pod. Fie el şi peste Dunăre!

Mesajele Preşedintelui Hu Jintao la Bucureşti nu aduc nici ele noutăţi, semn că din punctul de vedere al diplomaţiei chineze, mingea este în curtea Bucureştiului. Principiile invocate ca bază pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale sunt: "încredere şi beneficiu mutual", "egalitate şi coordonare" şi realizarea unei "securităţi comune pentru toate statele". În traducere nediplomatică, primul vorbeşte despre solidul pragmatism pe care l-am evocat, al doilea despre disponibilitatea Beijingului de a oferi în continuare României oportunităţi privilegiate în schimbul unei coordonări politice, iar al treilea este o săgeată foarte teşită aruncată spre "unilateralismul american", pe care Bucureştiul l-a susţinut fără prea multe reticenţe, mai ales în cazul crizei irakiene.

Ce se poate construi în viitor? Aproape totul sau nimic!

China a atins o poziţie economică şi politică privilegiată, în sistemul internaţional, de arbitru al marilor linii de concurenţă: între SUA şi Europa, între Europa şi Rusia, între Rusia şi SUA. Nu doar pentru ţări ca Franţa şi Germania, China a devenit cea mai importantă piaţă de expansiune, ci şi pentru Statele Unite. Consecinţele economice ale relaţiilor cu China sunt atît de importante, încît nimeni nu-şi mai poate permite să facă politică doar de dragul principiilor! China are o singură problemă prioritară pe agenda sa, păstrarea actualului statut al Taiwanului. Ceea ce implică recunoaşterea sa ca parte a Chinei. Orice mişcare în direcţia accentuării statutului de independenţă este privită de Beijing ca o acţiune inamicală, de natură să-i aducă importante prejudicii. Este singura temă pe care China insistă în relaţiile sale cu partenerii strategici, pentru care a obţinut satisfacţie atît de la Bruxelles, cît şi de la Washington. Toate marile centre de putere ale lumii au preferat abordarea "realistă", pragmatică, pe care China a propus-o, în defavoarea celei bazate pe "idealuri şi principii rigide". De aceea, cu excepţia unor ziare şi a organizaţiilor militante, aproape nimeni nu şi-a mai adus aminte pe traseul european al vizitei preşedintelui Hu Jintao de Tien An Men, acum 15 ani.

În constelaţia nouă a puterii pe plan internaţional, China este un soi de planetă Jupiter. Uriaşă, dar cu o consistenţă încă scăzută. Forţa ei de influenţă asupra sistemului planetar, de putere, rămîne însă semnificativă, chiar dacă, deocamdată, se manifestă în principal pe căi indirecte.