Cîmpul de luptă

Scena publică a devenit un cîmp de luptă. Atacuri şi contra-atacuri, strategii de învăluire, lovituri de gherilă, răsturnări de situaţie, suspiciuni generalizate: semne ale unui peisaj politico-economic în proces de schimbare. Politica, mass media, economia sunt mereu asaltate. Luptele fratricide sunt la ordinea zilei. Zone mai puţin expuse opiniei publice îşi dezvăluie laturile ascunse şi tenebroase. Jurnaliştii au rupt regula tăcerii în privinţa propriului domeniu, oamenii de afaceri contra-atacă, justiţia depreciată public se compromite cu uşurinţă. Regulile de distribuţie a resurselor, poziţiile de influenţă, controlul al puterii, toate par mult mai fragile decît acum o jumătate de an.

Transferul scandalului spre zona spaţiului privat (conflicte de familie şi fotbal - Becali, sex - MISA), a nu reuşit (încă) să deturneze sau să deruteze insurgenţii şi grupurile de simpatizanţi. Lupta pentru supravieţuire (generaţională sau individuală, politică sau simbolică) are consecinţe dramatice. Totul poate fi pus sub discuţie. Şi, într-o societate trecută de la atomizarea comunistă la individualismul capitalismului primar, solidaritatea rămîne un obicei straniu. Iar solidarităţile de grup nu sunt doar mai repede detectabile, dar şi imediat suspecte. Confuzia voită sau amalgamul involuntar forţează nota şi afectează obiectivitatea. Corneliu Iacobov şi Dinu Patriciu, Omar Hayssam şi Zaher Iskandarani sunt prinşi în acelaşi carusel. În aceste condiţii, prezumţia de nevinovăţie pare a fi dovadă de slăbiciune sau lipsă de loialitate.

Cauzele acestei stări războinice nu sunt uşor detectabile. Alternanţa la guvernare şi iminenta(?) integrare europeană ar putea explica doar parţial situaţia. Căci, dincolo latura sa formală, România profundă pare mai degrabă indiferentă la calendarul european. Constituţia europeană este la fel de abstractă ca şi cea românească într-o ţară în care dreptatea este obiect de tranzacţie cotidiană, iar principiile democratice sau drepturile omului nu trec dincolo de ecranul televizorului. Într-o lume a manelelor, a muzicii house sau a hip hopului, democraţia pare în cel mai bun caz ca o glumă bună. Reacţii la realitatea grotească a tranziţiei spre nicăieri, percepţii ale războiului cotidian pentru ziua de mîine, aceste forme de expresie a subculturilor dau seama despre starea valorilor.

Pentru mass media, Europa nu face audienţă decît atunci cînd este în criză, şi nici atunci altfel decît spectacular. Referendumul francez este curios şi de neînţeles pentru publicul din România căci el nu ar fi fost mai mut decît o ştire într-o presă în care opinia dă tonul. Lupta pentru determinarea agendei publice şi reorientarea politicilor care preocupă formatorii (de multe ori patronii sau directorii de presă) opiniei publice izolează publicul românesc de cel european, scandalurile politico-judiciare aduc într-o stare de perplexitate. Bombardamenul mediatic concentrat urmăreşte să transforme cititorul-ascultător-telespectator dintr-un martor neutru într-un participant. Şi cînd ştirile sunt expediate iar informaţia controlată sau orientată de opinii deloc neinteresate, rolul presei în asigurarea libertăţii de exprimare scade. Tentaţia manipulării şi lipsa realului pluralism mediatic deformează realitatea pînă la caricatură. Faptele nu sunt analizate după acelaşi mecanism logic. Arestarea lui Iacobov a fost un semnal în lupta împotriva corupţiei şi PSD-ului, trei luni mai tîrziu reţinerea lui Patriciu a devenit un abuz şi un joc politic pentru forţarea anticipatelor. PNL critica atitudinea PSD la arestarea prietenului lui Hrebenciuc, dar crede că reacţia emoţională la reţinerea unui lider al său nu aduce nici un prejudiciu justiţiei ci întăreşte dreptatea. Presupusa atitudine autoritară a lui Băsescu justifică toate ipotezele fondate pe teoria conspiraţiei cotroceniene. Dar de ce nu ar fi fost la fel de legitim ca PSD să acuze politizarea în cazurile Iacobov sau Hayssam? Prezumţia de nevinovăţie nu funcţionează nici pentru parchet care dispune reţinerea atunci cînd ea nu pare a se justifica şi compromite ideea de anchetă justă, nici pentru mass media care se grăbeşte să stabilească vinovăţii acolo unde încă tribunalele nu s-au pronunţat definitiv, nici pentru politicieni care se poziţionează în funcţie de interese într-o perspectivă sau în alta din cele două precedente. Acuza de politizare este prima armă publică de apărare. Clamarea politizării a devenit o strategie de salvare, aşa cum carierea sau protecţia politică au fost forme de îmbogăţire. Internaţionalizarea cazului a devenit a doua formulă, variind de la sesizarea comisarilor europeni la apelul la arbitrajul internaţional care pune sub semnul întrebării competenţa justiţiei şi, prin consecinţă, imparţialitatea statului.

Strategie sau nepricepere? Lipsă de profesionalism sau rea intenţie? Confuzia generalizată fac însă dreptatea şi adevărul improbabile.