Cine l-a învins pe Putin?

Ştiu, Rusia putiniană încă nu a capitulat. Cel puţin, oficial. Cu toate acestea, înfrîngerea "celui de-al doilea reich sovietic" este deja o istorie în curs de derulare. Prea puţin contează dacă Stalingradul ei va fi la Bahmut, în Crimeea sau în alt punct al teritoriului ucrainean invadat. Ecuaţia este strictă şi nu iartă pe nimeni: pierderile suferite pe cîmpurile de luptă sunt deja nesustenabile. Nici resursa umană, în care trebuie luat în calcul nu doar cîţi soldaţi şi ofiţeri pot fi număraţi la apelul de dimineaţă ori de seară, cît mai ales expertiza, pregătirea colectivă şi voinţa lor de a lupta, nici resursa de arme şi muniţii, sisteme de susţinere şi infrastructuri critice necesare efortului militar îndelungat nu pot fi refăcute în urma pierderilor, astfel încît să fie reîntregită capacitatea cu care s-a plecat la război sau de care ar fi nevoie pentru ca operaţiile militare să aducă mult visatele victorii decisive. Iar deficitul creşte în defavoarea Rusiei cu fiecare zi, săptămînă, lună. Mai mult încă şi poate decisiv, Rusia putiniană este obligată să înfrunte un inamic care a luat-o cu totul prin surprindere şi în faţa căruia rămîne dezarmată: globalizarea. Acea reţea de interdependenţe monetar-financiare, economice şi tehnologice care leagă vital ţări, resurse, pieţe şi capitaluri din toate colţurile lumii, fie că sunt sau nu în relaţii politice de prietenie sau amiciţie, că sunt în poziţii de competiţie, confruntare sau chiar de război, cum este cazul Rusiei cu Ucraina. Disperat să refacă cît de cît stocurile de arme şi muniţii de care are nevoie pentru a nu pierde bătăliile din Ucraina, Putin s-a semeţit şi a ordonat aducerea de urgenţă a "complexului militar industrial" la capacitate şi turaţie. Să trăiţi, am înţeles! Doar că în ziua următoare s-a băgat de seamă că nu una, ci zeci, sute, mii şi sute de mii de componente şi tipuri de resurse necesare relansării pe scară largă a producţiei de armament a Rusiei nu pot fi obţinute decît din circuitele de schimb internaţionale. Acelea care au fost gîtuite aproape total de pachetele succesive de sancţiuni aplicate regimului de la Kremlin! Împins de nevoie, Putin s-a aruncat cu evlavie la picioarele lui Xi Jinping, sperînd că salvarea îi va veni "de la răsărit". Problema este că nici China nu se poate sustrage mecanismelor cooperării globale, iar aceasta presupune nu doar avantaje, ci şi obligaţii asumate, care trebuie respectate. Iar dacă nu, atunci implică costuri şi sancţiuni. Oricît de mult pare că se ridică nivelul tensiunilor politice şi chiar militare dintre Beijing şi Washington, oricît de aprinse sunt schimburile de cuvinte şi gesturile simbolic-diplomatice, propaganda nu ţine loc de realitate. Realitatea este că regimul de la Beijing nu poate şi nu este dispus să rişte, de dragul lui Putin, un război total, militar, economico-tehnologic şi financiar cu Statele Unite plus aliaţii occidentali, fără să rişte propria ei supravieţuire ca mare putere industrial-economică şi, mai larg, ca mare putere a lumii, cu pretenţia de a muta coroana supremaţiei de pe fruntea Americii, pe fruntea sa, în următorul sfert de secol. Dacă s-a dus pînă la Moscova, XI Jingping nu a făcut-o degeaba. Lecţiile dure ale implacabilelor penalizări ale globalizării, pe care Rusia lui Putin le-a ignorat cu totul înainte să se arunce cu capul în puţul aventurii din Ucraina, au fost recepţionate în plin de echipa Xi Jingping şi, cu siguranţă, nu vor rămîne fără urmări în planul acţiunilor strategice ale Beijingului. Povestea cu "o să facem noi o globalizare mai mică, aşa între prieteni", şi o să-i lăsăm pe americani de căruţă ţine, cum spuneam, de propagandă şi nicidecum de rădăcinile solide ale realităţii. Iar cine nu crede să se uite la experienţa istorică a cooperării din fostul "lagăr socialist" şi la modul în care rezultanta izolării a împins atît URSS, cît şi restul ţărilor subordonate, înapoi de scara istoriei, cu vreo jumătate de secol. Vai, ţipă ici şi colo cucuvaiele propagandei putiniene, Rusia şi mai nu ştiu cine au decis să elimine dolarul din tranzacţiile lor economice. Gata, s-a terminat cu dolarul, o să vă văd eu cum număraţi pe ruseşte rublele, la salariu!! Ei, ce să vezi, nu-i chiar aşa uşor şi nici simplu precum pare. Vedeţi dumneavoastră, nu doar America, ci întreaga lume a plonjat, de voie de nevoie, încă din 1971, în apele tulburi ale "monedei fiduciare". Adică într-o lume în care valoarea hîrtiei pe care schimbăm pîine, maşini, tehnologie, arme şi tot ceea ce se mai mişcă în comerţul intern şi internaţional nu mai este garantată de nimic, dar de nimic altceva decît de faptul că lumea se foloseşte în continuare de ea, are încredere că măcar de azi pe mîine moneda respectivă nu va deveni ceea ce este, adică o bucată de hîrtie specială, imprimată foarte sofisticat cu tot felul de simboluri şi imagini. Nici China, nici Rusia, mai larg, nimeni în lume nu îşi poate permite astăzi să reînvie o altfel de monedă. Una garantată de stat în aur, spre exemplu. Faptul că o nouă monedă ar fi garantată de unul sau mai multe state, împreună, nu înseamnă nimic mai mult decît înseamnă azi circulaţia dolarului şi a altor monede în regim de monede fiduciare. Saltul în prăpastie a fost făcut o dată. A doua oară, nu mai are nici sens şi nici nu mai este posibil! Vezi, tot vorba veche a latinului: Non bis in idem!