Cine menţine capitalismul onest ?

Capitalismul este singurul sistem economic care, în multe ţări dezvoltate, a reuşit să asigure un standard de viaţă ridicat pentru majoritatea populaţiei. Acest sistem are ca piloni principali proprietatea privată, libertatea de a alege, competiţia, mecanismul pieţelor care determină preţurile într-un mod descentralizat, dând semnalele necesare pentru alocarea resurselor; forţa motrice a acestui sistem este profitul1.

Profitul reprezintă stimulentul puternic atât pentru investitori, care aşteaptă un câştig la capitalul investit, cât şi pentru managementul companiilor care fructifică acest capital, întrucât veniturile acestuia sunt în corelare cu mărimea profitului realizat.

Este un adevăr de necontestat că economiile prospere necesită un sector financiar dezvoltat , inovativ, funcţional şi eficient, care cuprinde: instituţii-bănci, firme de asigurări, de management al activelor, de investiţii, de pensii, fonduri mutuale etc; pieţe organizate în care au loc tranzacţiile financiare, inclusiv bursele de valori mobiliare, cu tranzacţii de acţiuni ale societăţilor listate, obligaţiuni şi alte valori mobiliare; precum şi tranzacţiile efectuate prin contactele directe între diferiţii actori de pe pieţele financiare, cum sunt, de exemplu, tranzacţiile cu instrumente financiare derivate.

Apariţia societăţilor pe acţiuni, dezvoltarea sectorului financiar şi realizarea, mai ales în ultimele decenii, a unor instrumente financiare sofistificate au mărit distanţa şi asimetria informaţiilor între cei care economisesc banii şi cei cărora le sunt încredinţaţi banii economisiţi pentru a fi fructificaţi. De aceea, complementar la acţiunea "mâinii invizibile" menţionată de către Adam Smith ( Wealth of Nations, 1776), datorită căreia acţiunile individuale ale oamenilor în propriul interes conduc, în final, la beneficiul întregii societăţii, este nevoie şi de intervenţia autorităţii de stat, care trebuie să asigure respectarea statului de drept, să reglementeze şi să supravegheze pieţele financiare şi actorii de pe aceste pieţe, ori de câte ori "se lucrează cu banii altora". Transparenţa şi asumarea răspunderii de către cei care "lucrează cu banii altora " pentru deciziile luate şi rezultatele fianciare obţinute sunt fundamentale pentru încrederea oamenilor în sistemul capitalist, în pieţele financiare şi în instituţiile acestora. Intervenţia autorităţii de stat este necesară şi pentru prevenirea unor efecte negative determinate de costurile externe produse de activitatea economică, ca , de exemplu , asupra sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător.

Atât proprietarii capitalului, cât şi managementul care fructifică acest capital prin investiţii sunt conştienţi că îşi asumă riscuri care, materializate, pot conduce la pierderi , în loc de profituri. Mai mult, atât timp , cât managerii sunt cinstiţi, greşelile făcute în deciziile de afaceri pot fi înţelese2 şi acceptate ca un risc asumat.

Ceea ce este inacceptabil este acţiunea deliberată a managementului de manipulare a rezultatelor financiare, de asumare iresponsabilă a unor riscuri, de înşelare a încrederii proprietarilor de capital, a oamenilor şi a autorităţilor statului. Iar exemplele unui astfel de comportament sunt, din păcate, destule. Voi enumera doar câteva dintre acestea, care sunt relevante prin dimensiunea consecinţelor.

Februarie 1995: una dintre cele mai vechi bănci de investiţii din Europa - Barings Bank (fondată în 1762) - îşi declară insolvenţa şi dispare, ca urmare a pierderilor provocate de investiţiile pur speculative cu instrumente financiare complexe, făcute de un singur angajat - şeful brokerilor din biroul băncii din Singapore, care opera pe piaţa instrumentelor financiare derivate. Ancheta ulterioară a arătat că , pe de o parte, managementul băncii nu înţelegea natura şi riscul tranzacţiilor efectuate de către broker iar, pe de altă parte, o regulă elementară de control intern fusese încălcată, respectiv acelaşi broker efectua atât tranzacţiile, cât şi înregistrarea acestora. Managementul băncii încasa însă bonusuri , pe seama profiturilor de excepţie, dar, în fapt, false, raportate de către biroul din Singapore.

Decembrie 2001: Enron- o companie americană star din sectorul energetic- intră în faliment , după ce, ani la rând, managementul companiei a falsificat raportările sale asupra performanţelor financiare, prin neincluderea în situaţiile financiare a datoriilor şi pierderilor transferate unor entităţi juridice cu scop special şi cu răspundere limitată. Desigur, aproape tot managementul Enron, beneficiind de informaţii din interior, a reuşit să vândă candităţi impresionante de acţiuni , înainte de prăbuşirea preţului acestora pe bursă. Acest faliment a atras şi dispariţia unui gigant - Arthur Andersen- din lumea marilor firme de audit, contabilitate şi consultanţă, unde managementul firmei a refuzat să investigheze un raport intern, prin care unii auditori puneau sub semnul întrebării realitatea raportărilor financiare făcute de către Enron. Tariful pentru consultanţă şi audit primit de către firma Arthur Andersen de la compania Enron era prea mare pentru ca integritatea managementului să reziste.

Februarie 2007: HSBC , una dintre cele mai mari bănci din lume, şi-a trecut la pierderi 10,5 miliarde de dolari, reprezentând obligaţiuni emise pe baza pachetelor de credite pentru locuinţe şi alte active imobiliare, acordate unor debitori cu un risc mare de neplată. În iulie 2007, banca de investiţii Bear Sterns din SUA anunţă prăbuşirea a două fonduri de investiţii în acelaşi gen de active financiare; în septembrie 2008, banca de investiţii Lehman Brothers intră în faliment, iar gigantul american din industria asigurărilor AIG este salvat de către contribuabilii americani, fiind "prea mare pentru a falimenta". AIG, la rândul său, vânduse instrumente de asigurare (CDS) pentru obligaţiunile emise pe baza pachetelor de credite amintite. Criza financiară a scos în evidenţă slăbiciunile structurale ale sistemului financiar global şi ale celui de reglementare şi de supraveghere a pieţelor de capital: îndatorarea excesivă şi capitalizarea extrem de redusă a băncilor şi a altor instituţii financiare; managementul deficitar al riscului şi folosirea necorespunzătoare a instrumentelor financiare de management al riscurilor; existenţa unui important sector financiar (aşa-numitul sistem bancar din umbră) supus unor reglementări reduse; agenţii de rating care au acordat un rating de triplu A unor instrumente financiare dovedite toxice. Totodată, au fost neglijate semnalele transmise de Biroul Federeal de Investigaţii din SUA , încă din anul 2004, cu privire la caracterul fraudulent şi prădător al unor credite pentru locuinţe. FBI considera acte fraudulente prezentarea unor debitori de risc mare ca fiind credibili, ca şi acordarea de credite unor debitori ale căror venituri disponibile sau active deţinute nu justificau acordarea de credite pentru locuinţe.

Iulie 2012: ziarul Financial Times publică dezvăluirile unui broker cu privire la manipularea, de către marile bănci globale, pentru propriul profit, a dobânzii LIBOR, folosită, deseori, ca reper în stabilirea costului creditelor, pe piaţa derivatelor şi în alte tranzacţii financiare şi comerciale. Din păcate, manipularea dobânzii LIBOR dura de ani de zile. Bănci renumite au fost amendate sau au acceptat plăţi din proprie iniţiativă pentru aceste manipulări, de la zeci de milioane la miliarde de dolari.

Iunie 2013: agenţia de ştiri Bloomberg dezvăluie manipularea de către dealeri, pentru propriul profit, a cursurilor de schimb , pe pieţele schimburilor valutare. Cinci bănci globale, dintre cele mai mari, sunt amendate de către autorităţile de supraveghere din UK şi SUA, cu sume ajungând la miliarde de dolari.

Septembrie 2015: doi cercetători din SUA descoperă emisiile de noxe , cu mult peste normele admisibile în vigoare, emise de către maşinile pe motorină, fabricate de către compania Volkswagen, precum şi manipularea testelor de emisii prin instalarea unui software special în acest scop, pe fiecare maşină. Potrivit unor surse, managementul companiei fusese avertizat de către furnizorul acestui software că instalarea sa pe maşini este ilegală.

Iată de ce, mai ales după recenta criză financiară, a revenit în atenţia tuturor întrebarea: cine menţine capitalismul onest?

Desigur, un prim răspuns se află în natura umană. Este ceea ce Gabriel Liiceanu denumeşte "dereglarea în raport cu valorile morale"3. Problema este însă foarte veche. Sfântul Matei, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus, patronul sfânt al bancherilor şi contabililor, ne reaminteşte că registrele trebuie ţinute corect, averea mânuită cinstit şi că lăcomia , care este un păcat pământesc, trebuie respinsă; călugărul franciscan Luca Pacioli, care a publicat primul manual de contabilitate în partidă dublă (în anul 1494) , recunoştea că înşelarea, respectiv ţinerea a două seturi de registre, era o problemă. De aceea, proprietarii trebuie să-i auditeze pe managerii lor4.

Părăsirea valorilor morale devine şi mai distructivă atunci când " se lucrează cu banii altora", iar transparenţa şi asumarea răspunderii sunt în suferinţă. "La rădăcina marilor scandaluri ale corporaţiilor se află eşecurile guvernanţei corporative"5. Investitorii instituţionali din Germania au pierdut foarte puţin din căderea preţului acţiunilor Volkswagen, deoarece , la finele anului trecut, deţineau doar 2,1 % din capitalul companiei. Explicaţia dată de John Plender (autorul citat mai sus) este că aceşti investitori instituţionali au fost mult mai sensibili la problemele de guvernanţă ale companiei şi ale structurii de proprietate. Acelaşi autor atrage atenţia asupra importanţei structurii stimulentelor , aspect relevat de către criza financiară şi dezvăluirile ulterioare cu privire la manipularea dobânzii LIBOR şi a cursurilor de schimb. "Cultura băncilor a fost putredă , iar parte a acestei putreziciuni a fost datorită stimulentelor , în contradicţie cu cerinţa unui comportamentul etic".

În prezent, asistăm la o expansiune a reglementărilor luate la nivelul Uniunii Europene, organizaţiilor internaţionale de profil, statelor membre dezvoltate pentru întărirea transparenţei şi a asumării răspunderii actorilor care acţionează în pieţele financiare, creşterea rezistenţei acestora în faţa şocurilor, ca şi pentru îmbunătăţirea supravegherii activităţii din pieţele financiare. De pildă, Banca Centrală Europeană a primit misiunea de a trece la supravegherea directă a băncilor importante din Uniunea Europeană; au fost emise reglementări noi, care să asigure stabilitatea sistemului bancar, cum sunt mărirea capitalului băncilor şi altor instituţii financiare, pentru a face mai bine faţă şocurilor; s-au introdus reglementări pentru activitatea instituţiilor financiare care alcătuiesc aşa-numitul "sistem bancar din umbră"; se efectuează periodic teste de stres pentru bănci, firme de asigurări.

O dezbatere intensă a avut şi are loc în legătură cu standardele de raportare financiară care aduc transparenţă, prin comparabilitatea şi calitatea informaţiilor financiare, contribuind la luarea de către investitori a deciziilor economice, bazate pe realitate; întăresc asumarea răspunderii prin reducerea deficitului de informaţie între furnizorii de capital şi managerii cărora aceştia le-au încredinţat banii lor; contribuie la eficienţa economică , ajutând investitorii să identifice oportunităţi şi riscuri pe pieţele globale de capital şi, astfel, îmbunătăţind alocarea capitalului6.

Recent, Bordul standardelor internaţionale de contabilitate (IASB) a aprobat standardul internaţional de raportare financiară, care reglementează modul de reflectare în situaţiile financiare ale companiilor a instrumentelor financiare, respectiv IFRS 9. Acest standard este principalul răspuns la criza financiară a sistemului de standarde internaţionale de raportare financiară. O schimbare majoră prevăzută de acest standard este momentul raportării de către bănci şi alte instiutuţii financiare a pierderilor aferente creditelor acordate clienţilor. Astfel, vechiul standard permitea raportarea ca pierderi şi constituirea de provizioane numai pentru pierderile efectiv realizate, în timp ce noul standard introduce mai multă prudenţă, impunând ca băncile , încă din primul an de existenţă a creditelor acordate, să provizioneze pierderi aşteptate, ţinând seama de modelul de management al riscului folosit de către fiecare bancă.

Totodată, IFRS 9 introduce mai multă claritate cu privire la modul de măsurare a unor active financiare, la costul istoric sau la valoarea curentă, folosind drept criteriu modelul de business adoptat de către firmă, cu efect direct sau nu asupra performanţei financiare raportate, respectiv profit sau pierdere.

Tot acest efort pentru a menţine sistemul economic capitalist onest va da rezultatele aşteptate, în măsura în care aderenţa la valorile morale nu va fi abandonată, iar activitatea de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare va menţine pasul cu dezvoltarea şi inovaţia din sectorul financiar.