English
Să recapitulăm... Un grup de state decid să lanseze o monedă comună europeană. În realitate, e vorba de o Mare Putere care doreşte să îşi extindă influenţa economică şi politică în Europa. Lucrurile merg, cât de cât, până în momentul în care unii parteneri încep să îi înşele pe cei-lalţi. Situaţia se agravează. Unul dintre parteneri (Grecia) este exclus din Uniunea monetară, care mai rezistă câţiva ani până se prăbuşeşte complet.
Mă refer la Uniunea Monetară Latină, din 1865. Despre ce credeaţi că este vorba?...
Un filozof este creditat cu expresia, memorabilă: "Singurul lucru pe care oamenii îl învaţă din Istorie este că oamenii nu învaţă nimic din Istorie". Nu ştiu, la rândul meu, cât de mult avem de învăţat din zicala aceasta, la modul general. Dar ştiu că din istoria economiilor europene nu întotdeauna am extras lecţiile corecte.
Să vedem cazul Uniunii Monetare Latine. În secolul al XIX-lea, Franţa era una dintre Marile Puteri. Dornică să îşi consolideze influenţa într-o Europă în care Germania devenea din ce în ce mai puternică, Franţa a iniţiat construcţia unei monede comune europene. Bazată, evident, pe propria monedă, francul.
Aşa se face că la 25 Decembrie 1865 a fost semnat, de către Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, acordul de formare a Uniunii Monetare Latine. Ideea era ca toate aceste state să folosească o versiune a francului. Fiecare dintre aceste versiuni urma să fie schimbată liber cu altele, toate fiind bazate pe acelaşi standard (argint şi aur).
La început, lucrurile păreau că stau bine. Uniunea a acceptat noi membri: Statele Papale (în 1866), Grecia şi Bulgaria (ambele în 1867). Statele care au aderat la Uniune s-au angajat să îşi standardizeze mijloacele de plată, ceea ce a creat o mare arie europeană unde, spre bucuria călătorilor din acele timpuri, nu mai era nevoie să schimbe bani.
Nu a durat mult până ce politicienii au fost cuprinşi de euforie. Louis Napoleon a convocat, în 1867, o conferinţă pentru a extinde această schemă în direcţia unei Uniuni monetare mondiale. Conferinţa s-a încheiat fără un acord ferm. Opoziţia a venit din partea Marii Britanii.
Unioniştii nu s-au lăsat descurajaţi pentru atâta lucru. Asta cu atât mai mult cu cât şi alte state (inclusiv România) au aderat, oficial sau neoficial, la Uniunea Monetară Latină.
Însă problemele nu au întârziat să apară în Paradis. Unii dintre parteneri au început să îi tragă pe sfoară pe alţii. Au început să bată monedă de argint în care conţinutul de metal preţios era sub limita stabilită de Uniune. După ce Uniunea monetară s-a repliat pe standardul aur, Grecia a bătut monedă cu conţinut redus de metal preţios, lucru pentru care a fost expulzată din Uniune, în 1908.
De ce a intrat în colaps Uniunea Monetară Latină? În parte, pentru că a ignorat forţele pieţei. Era la început bazată pe două standarde (aur şi argint). Însă preţul argintului a scăzut foarte mult, datorită exploatărilor de peste Ocean. A apărut, în acest context, un gen bizar de comerţ: monezi (supraevaluate) din argint erau aduse în Uniune şi schimbate pe monezi din aur.
La aceasta s-a adăugat rolul Germaniei. Statele germane formaseră propria uniune monetară, bazată pe marca imperială (Reichsmark). Economia germană era deja pe cale să devină formidabilă în Europa. Odată cu trecerea Germaniei la standardul aur, în 1871, masive cantităţi de aur au fost cumpărate, ridicând preţul acestui metal şi ducând în pământ preţul argintului. Din acest moment, bimetalismul a fost condamnat în Europa.
Cât de asemănătoare e situaţia Uniunii Monetare Latine cu situaţia monedei Euro? Am să îi las pe cititori să se documenteze şi să extragă ei înşişi concluziile. Dar am să semnalez că există cel puţin două diferenţe.
Sistemele monetare ale secolului XIX erau, cel puţin în principiu, bazate pe metalele preţioase. Sistemele monetare contemporane nouă sunt, în principiu, virtuale. Altfel spus, hârtiile de valoare de acum nu sunt susţinute, în ultimă instanţă, decât de încrederea participanţilor la schimbul economic. Odată ce această încredere se evaporă, hârtiile devin doar atât - hârtii. Fără valoare.
A doua diferenţă este că Europa secolului al XIX-lea era într-o fază ascendentă a influenţei sale economice. Desigur, existau războaie şi crize interne. Însă, economic vorbind, puterea combinată a economiilor europene creştea. Ideea că Europa ar fi putut să fie concurată de America Latină sau de Orientul Îndepărtat, eventual pe propriile pieţe, ar fi apărut, evident, mai degrabă comică.
Nu vreau să spun că orice fel de uniune monetară este o idee rea. Unele au avut mai mult succes decât altele. Problema e alta. Nu cred că un sistem monetar, naţional sau unional, poate supravieţui mult timp dacă începe să legisleze împotriva pieţei libere. Nu cred că există o teorie economică avansată de economişti veritabili care să stabilească subvenţionarea falimentului drept o cale spre progresul economic. Dacă există vreuna, semnalaţi-mi şi mie miracolul...
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. Sugestii...
(mesaj trimis de C.A. în data de 14.02.2012, 11:38)
Pdentru a se edifica mai mult in privinta uniunilor monetare ,sugeram editorialistului lecturarea cartii :Afaceri si caderi financiare in lumea capitalului.Autori:N.Murgu,P. Stefanescu, M.Isarescu, Ed.Dacia, Cluj, 1979. Poate se dumireste mai mult asupra continutului real al proverbului : nu-i nimic nou sub soare .. Nici astazi ,14-02-2012. La 33 de ani de cand a aparut cartea ! Lectura placuta. Pe bune. Merita . Mai ales ca exista ,astazi, un singur indicator : raportul euro/dolar. Pentru neinitiati ,C.A. ,inseamna : Cativa
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 14.02.2012, 13:03)
Cativa dar neinitiati - situatia din 1979 nu se mai aseamana de loc cu ceea ce este acum ; in plus atunci cartea a fost scrisa din viziunea celor de partea cealalta a cortinei, adica partizan (poate la comanda!), pentru a servi cauzei.
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 14.02.2012, 13:09)
Miracolul va veni; putintica rabdare .
3. fără titlu
(mesaj trimis de Anonim în data de 15.02.2012, 16:32)
Multumim. Un articol excelent. Atat din punct de vedere al informatiilor aduse, cat si al analizei si al concluziei. Incercarile de a controla si de a reglementa piata libera vor duce - mai devreme sau mai tarziu - direct in iad nu doar o uniune precum cea europeana de astazi, dar si o biata de tara precum Romania (care face parte din uniune mai mult cu numele, sa fim scuzati). Totusi, nu imi fac iluzii ca vreun socialist ar fi capabil sa priceapa ceva din istorie... daca ar fi fost asa, poate ca lucrurile ar fi aratat macar un pic altfel astazi in Romania.
3.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de anonim în data de 19.02.2012, 09:07)
S-au implinit mai bine de 40 de ani de cand USA a renunţat la paritatea de 38 $ pe uncia de aur (15 august 1971) Abandonul convertibilităţii dolarului în aur şi a paritatii de 38 $ USD/uncia aur este strâns legat de haosul financiar care a tărat lumea spre şomajul global şi criza pe care le experimentează astăzi ţările industrializate. Până pe 15 august 1971, dolarul era echivalentul aurului, şi toate naţiunile încercau să menţină un echilibru constant între exporturile şi importurile sale de bunuri şi servicii. O ţară putea cumpăra mai mult decât ceea ce vindea numai dacă putea să plătească deficitul (diferenţa) cu aur din rezerva naţională. Cele mai multe ţări concepeaţ de asemenea, modalităţi de a exporta mai mult decât ceea ce importau, acumuland în felul acesta rezerve în aur sau în dolari americani care în conformitate cu tratatul Bretton Woods din 1944 puteau fi schimbaţi în aur.
Spre deosebire de restul lumii, Statele Unite nu s-au preocupat în mod special să menţină un echilibru între exporturi şi importuri, deoarece, în conformitate cu Tratatul Bretton Woods, USA putea plăti deficitul său de export trimiţând dolari creditorilor săi. Cum era singura sursă de monedă internaţională, Statele Unite avea un avantaj clar faţă de restul lumii: era singura ţară în măsură să îşi plătească datoriile tipărind bani. Ceva care pentru restul lumii avea puţină importanţă: dolarii erau o linie de credit seducătore, care permitea accesul la marele cazinou al pieţii internaţionale. Nimeni nu a luat în considerare faptul că totul are o limită.
În primele luni ale lui 1971, Henry Hazlitt şi Paul Samuelson, au recomandat guvernului lui Richard Nixon că dolarul ar trebui să se devalorizeze foarte puternic, ceea ce ar însemna creşterea numărului de dolari necesari pentru a obţine o uncie de aur de la Trezoreria USA. Dar Nixon nu a luat în considerare avizul lui Hazlitt şi Samuelson, pentru a urma instrucţiunile lui Milton Friedman, care a sugerat ideea de a lăsa dolarul să floteze liber în raport cu aurul şi să elimine în acest fel convertibilitatea dolarului în aur, menţinerea dolarului ca monedă internaţională fiind susţinută de garanţia oferită de guvernul SUA, locomotiva economică mondială. Astfel, în dimineaţa zilei de duminică 15 august 1971, Richard Nixon a declarat inconvertibilitate dolarului în aur, încheind în mod unilateral cu acordul de la Bretton Woods.
De atunci, întreg comerţul mondial s-a desfăşurat folosind dolarii imprimaţi de Trezoreria Statelor Unite, care nu sunt nimic mai mult decât bani fiduciari, sau simple hârtii. Monedele şi biletele fiduciare nu-şi bazează valoarea în existenţa unei contrapartide în aur sau orice alt metal nobil sau alte valori şi nici în valoarea sa intrinsecă, ci pur şi simplu prin declararea acestora ca bani de către stat şi de asemenea încrederea (încrederea în aceptarea sa viitoare) pe care o inspiră. Fără această declaraţie din partea statului monedele fiduciare nu ar avea nici o valoare. Dacă până atunci, comerţul internaţional era valabil având susţinere în aur, începând din acest moment a început să se bazeze pe o monedă de hârtie, produsă de cea mai importantă tipografie din lume. Consecinţa fatală a acelei zile a fost faptul că toate ţările (care puteau), au început să se acumuleze dolari ca o expansiunea a creditului din SUA care avansa vertiginos, acum fără constrângerile impuse de la Bretton Woods. Restul lumii s-a văzut obligată de a acumula rezerve de dolari, iar aceste rezerve a trebuit să fie în continuă creştere, având în vedere faptul că la cel mai mic semn că rezervele valutare dintr-o ţară au scăzut, se trezeau speculanţii de valută, care puteau ataca şi distruge moneda acestei ţări printr-o devalorizare puternică.
Fluxul crescând de dolari către toate părţile lumii a condus la expansiunea creditului la nivel mondial, care s-a oprit abia în august 2007, după epuizarea tuturor etapelor din ceea ce noi am numit schema Ponzi. Elitele sistemului bancar internaţional s-au străduit întotdeauna să elaboreze mecanisme pentru a obţine profituri mai mari şi, prin urmare, întotdeauna a căutat să-si extindă creditul. Un credit care a fost eliberat de restricţia de a trebui să plătească în aur tranzacţiile comerciale internaţionale, şi a marcat boom-ul comercial al Statelor Unite.
Până în anii 70, o ţară săracă, cum ar fi China nu avea aproape nici o pondere în comerţul mondial: vindea şi cumpăra puţin pe piaţa internaţională. Globalizarea din anii 80, facilitată de această expansiune de bani falşi, a oferit excelente facilităţi companiilor care, în căutare de forţă de muncă ieftină, şi-au instalat fabricile lor în China. Acesta a fost începutul procesului de dezindustrializare care a început în Statele Unite şi apoi a urmat în Europa. Un proces care a distrus cea mai mare cantitate de locuri de locuri de muncă în ţările industrializate şi a devenit un drum fără întoarcere.
3.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3.1)
(mesaj trimis de anonim în data de 19.02.2012, 14:36)
Intr-adevar !
3.3. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3.1)
(mesaj trimis de Anonim în data de 20.02.2012, 11:28)
Excelent istoric, multumesc. Stiu ca FED tipareste de multa vreme bani si se pare ca, mai nou, si BNR a inceput sa tipareasca.