Comisariada

Nici responsabilii pentru decizia politică, nici maşinăria superficialei noastre democraţii, nici partidele şi nici chiar faimoasa a patra putere în stat, presa, nu au luat prea în serios problema personei care, de la 1 ianuarie 2007, va deveni membru al Comisiei Europene, din partea României. Privilegiul de a desemna, cu titlul de propunere, o persoană pentru acea funcţie revine Executivului, guvernului ţării membră a UE. Acceptarea ei se hotărăşte la Bruxelles, la nivelul Preşedintelui Comisiei şi al Parlamentului Uniunii Europene. Nu spun că va reprezenta România, pentru că nu i se aplică statutul diplomatic convenţional. Nu este nici Ambasador, nici Înalt reprezentant al Guvernului, ori al Preşedintelui, nu reprezintă vreun partid sau formaţiune politică. El se află acolo pentru că există 20 şi ceva de milioane de cetăţeni români care, de la 1 ianuarie, devin parte integrantă, chiar dacă puţin defavorizată, a unei comunităţi cu structuri de guvernare proprii - Comisie şi Parlament - la care se adaugă, instituţia reprezentînd direct voinţa guvernelor ţărilor membre - Consiliul. Deşi desemnarea membrilor Comisiei este un proces jumătate politic, jumătate birocratic, autoritatea foarte largă pe care aceştia o exercită se face în numele unui criteriu generos şi cuprinzător: Uniunea şi interesele Cetăţenilor. Sub aspect juridic, un membru al Comisiei Europene nu este nimic mai mult decît un "funcţionar" al unei instituţii internaţionale, dar prin atribuţii, statut şi capacitate de influenţă, el este echivalentul unui "ministru european". Dacă nu ar fi atîtea sensibilităţi politico-lingvistice în tabăra anti-federaliştilor şi nemăsuratele orgolii de partea "instituţionaliştilor", Comisia ar fi fost numită demult după atribuţiile sale executive: "Guvern European". Odată acceptaţi în acest cerc select de eurocraţi, în exercitarea atribuţiilor, singura autoritate asupra lor este cea a Preşedintelui Comisiei şi a Parlamentului Uniunii. În ciuda unui echilibru destul de fragil între componentele care definesc statutul membrilor Comisiei: "reprezentare", funcţionar internaţional şi autoritate executivă, combinaţia conferă deţinătorului un rol cu totul special în angrenajul de interese economice, politice şi instituţionale care se întretaie pe culoarele de la Bruxelles şi, desigur, pe întregul teritoriu al Uniunii. Dacă Uniunea Europeană poate fi descrisă ca o reţea (web), la care sunt conectaţi şi cetăţenii şi guvernele şi autorităţile locale şi instituţiile Uniunii, membrii Comisiei joacă rolul unor puternice servere locale.

Argumente suficiente pentru ca un stat "tînăr constituţional, ca al nostru", să analizeze pe toate feţele cum poate mai bine fi utilizată această oportunitate. Mai ales că actuala situaţie, cu cîte un membru din fiecare stat, ar putea să înceteze la sfîrşitul mandatului Comisiei Barroso, în 2009. Ar fi fost timpul să ne uităm la ce-au făcut şi cum au făcut alţii, pentru că nimeni nu s-a născut înţelept. Să învăţăm din greşelile altora, pentru că altfel suntem condamnaţi să învăţăm doar din ale noastre şi costă mai scump!

Portretul robot al candidatului ideal pentru o asemenea funcţie este compus din cîteva trăsături: persoană de relief politic şi administrativ foarte ridicat - de regulă ministru sau secretar de stat într-una sau mai multe formule guvernamentale, la el acasă. Studii superioare, cel mai frecvent în domeniul dreptului, economic, sociologic sau politic. Afilierea politică este relativ puţin importantă, dar recrutarea se face din partidele de mare autoritate şi suprafaţă europeană: social-democrate, liberale, liberal-democrate, creştin-democrate. Extremele nu sunt niciodată luate în considerare. Experienţa în instituţii internaţionale sau în relaţia cu ele, mai ales cu Uniunea Europeană, este un atu important. Din statele noi, care au aderat doar cu doi ani înaintea noastră, mai mult de o treime au trimis în această funcţie pe foştii negociatori şefi. Vîrsta nu este foarte relevantă, ecartul fiind la 44 la 69 de ani, pentru actualii membri ai Comisiei. Bărbaţii au o şansă mai mare să fie reprezentanţi, dacă ţinem cont că din cei 25 de membri, doar 7 sunt de gen feminin.

În loc să începem cu aceste date, cu un efort de a arăta Europei că cel care va urca atît de sus în ierarhia birocratică de la Bruxelles este realmente reprezentativ, prin expertiză, profil şi susţinere politică, la noi s-a început cu o ceartă! Preşedintele şi Premierul nu s-au putut înţelege cu privire la cine are autoritatea de a face propunerea, ori dacă vor trimite o propunere sau mai multe, dacă să fie din PD sau din PNL, de la Cluj sau Ciorogîrla! În locul transparenţei care să ridice gradul de credibilitate, atît al celor care participă la decizie, cît şi al celui desemnat, o ceaţă totală pluteşte asupra procesului de selecţie şi alegere finală. Ba, mai mult, la Bruxelles pare că a plecat un plic cu numele candidatului, dar nu e clar dacă el se bucură şi de sprijinul Preşedintelui.

Un început mai prost nici că se putea! României i s-a creat demult, din păcate, o imagine prea puţin măgulitoare la nivel European: ceva între "copil subdezvoltat" şi "adult iresponsabil". Cu acest rateu politic nu facem decît să acredităm un stigmat care, nedrept, va apăsa asupra celor 20 de milioane de noi membri ai Uniunii Europene, numiţi de unii, cu sens peiorativ, români!