Condiţia spectatorului

O parabolă atribuită lui Pitagora şi povestită de Cicero în Tusculanae ne pune în faţa dilemei "spectatorului": Pitagora spunea că la Jocurile Olimpice unii merg pentru glorie, alţii pentru a face comerţ, dar cei mai buni rămân cei ce stau aşezaţi în amfiteatru şi se mulţumesc să privească. Pentru că doar cei ce-şi iau o minimă distanţă faţă de "spectacol" îşi pot face o idee generală despre ceea ce se întâmplă în arenă. Această distincţie între cei se participă şi cei ce privesc şi reflectează pune în centru problema onestităţii. Ironia face însă să circule şi o altă istorie despre Pitagora, şi anume că acesta a participat la 18 ani la Jocurile olimpice şi a câştigat toate probele de pugilat. Aşa că primul dintre filosofi pare să fi fost mai întâi "actor" şi abia mai târziu "spectator".

Deşi parabola se referă la marele spaţiu al Lumii, ea poate fi utilizată şi pentru a explica participarea la dezbaterea publică. Dar, pentru a exista o dezbatere publică trebuie să existe un minim spaţiu public în care oamenii, în calitatea lor de cetăţeni, să se poată pronunţa fără vreo oprelişte, alta decât a bunului simţ, asupra lucrurilor Lumii. Ori, astăzi acest spaţiu este din ce în ce mai mult limitat, uneori până la anihilare, de creşterea exponenţială a spaţiului privat. Ori, în spaţiul privat oamenii sunt orice altceva - consumatori, clienţi, rude - dar nu cetăţeni. Şi fără cetăţeni, spectacolul nu mai poate beneficia de spectatori, ci de figuranţi aşezaţi în amfiteatru doar pentru a crea impresia spectacolului. Când toţi sunt implicaţi fără să mai aibă răgazul să poată reflecta, devin parte a unui mecanism de putere, decăzând din starea de cetăţean în cea de simplu subiect al manipulării. Aceasta poate fi persuasivă sau violentă - puţin contează -, căci oamenilor nu li mai lasă libertatea de a alege în cunoştinţă de cauză. Pentru a avea spectatori autentici ar trebui deci reconstruit spaţiul public în care politica, adică aparenţa şi integrarea într-o comunitate organizată în raport cu scopuri morale, să fie accesibilă tuturor. Şi aici nu e vorba doar de democraţie, ci de orice regim politic care urmăreşte un scop moral: fie asigurarea egalităţii, fie a libertăţii, fie în diferite proporţii, contopirea celor două.

În raport cu războiul din Ucraina niciun cetăţean, oriunde ar trăi, nu poate fi doar simplu "spectator". Un cetăţean este reflectiv, priveşte ca să înţeleagă nu ca să se distreze. Nimeni nu poate cere pacea de dragul păcii. Pacea, ca moarte sau frică atomică, nu este o opţiune pentru cetăţeni, ci pentru "oamenii noi", fie pentru că s-au transformat în subiecţii docili ai puterii autoritare, fie pentru că membri ai vreuneia din comunităţile religioase fundamentaliste, fie pentru că au foşti reduşi la simple părţi ale unui mecanism de piaţă. Liniştea mormântală a păcii atomice care dă celui violent dreptul de a impune condiţiile sale trimite la victoria "stării naturale" a lui Hobbes, acea stare pre-etatică şi nonpolitică a războiului permanent. "O consecinţă a acestui război al fiecăruia împotriva fiecăruia este şi faptul că niciun război nu poate fi nedrept. Noţiunile de corect şi incorect, dreptate şi nedreptate nu-şi au aici locul. Unde nu există o putere comună nu există nici lege; unde nu există lege, nu există nici nedreptate", explica Hobbes în Cartea a XIII din Leviatanul său. Iar Hobbes, recuperat prin intermediul lui Carl Schmitt şi Leo Strauss, este teoreticianul favorit al neoconservatorilor din toată lumea.

Pacea nu poate fi o valoare în sine, ci doar un instrument în atingerea unor ţeluri mai înalte, aşa cum nici războiul nu este vreo continuare a politici prin alte mijloace - cum credea von Clausewitz -, ci un eşec al politicii. Şi asta pentru că politica nu poate fi redusă la un simplu raport ierarhic de putere decât atunci când este transfigurată într-o problemă privată. Prin natura ei comunitară, politica presupune parteneriat întru căutarea compromisului, a celui mai simplu numitor comun. De aceea politica nu poate fi niciodată o problemă privată.

Doar totalitarismul, ca formă a Răului absolut încarnat în Istorie, a încercat să anuleze politica. Tiraniile precedente, aşa cum le ştim din Antichitate până în secolul trecut, n-au urmărit niciodată să distrugă spaţiul public, ci doar să asigure mijloacele cât mai simple şi primare de control asupra unei colectivităţi pentru un individ sau o clică. Pe când totalitarismul a urmărit anihilarea spaţiului public şi înlocuirea lui cu un spaţiu privat aparent rezervat clasei, naţiunii sau rasei, dar care, în realitate, era cedat unei întreprinderi private, Partidul, care prelua locul statului.

De aceea statul - şi prin el spaţiul public - nu a putut fi încă reinstalat în fosta lume comunistă şi cu atât mai puţin în Rusia. Aşa se şi explică deriva generalizată spre autoritarism - numit cu o falsă pudoare democraţie iliberală - în Europa Centrală şi de Est. Dar, dacă în statele care au apucat să adere la UE există nuclee de spaţiu public, în care "spectatorul" avizat poate deveni cetăţean, în Rusia sau Belarus aceste spaţii - care prin definiţie sunt apanajul societăţii civile - au fost anihilate.

Condiţia "spectatorului" nu este contemplativă, ci reactivă. Cetăţean informat, acesta nu subordonează scopurile mijloacelor, nu confundă pacea cu libertatea, nici libertatea cu libertinajul: de la înălţimea amfiteatrului acesta vede, înţelege şi acţionează.