Consens cu dublu sens

Prea preocupaţi de congresul, fără vreo miză politică naţională, al PSD, comentatorii politici şi mass media românească au trecut en passant peste alegerile prezidenţiale din Italia. Desfăşurate în aceeaşi perioadă cu congresul PSD, între 18 şi 20 aprilie, alegerile prezidenţiale italiene, dincolo de premiera realegerii unui preşedinte, Giorgio Napolitano, invită, într-o ţară precum România în care criza politică este endemică, la reflecţie. Căci există o dublă semnificaţie a acestei realegeri excepţionale (tradiţional, dar nu constituţional, un preşedinte italian nu se reprezintă pentru un al doilea mandat): ieşirea dintr-un impas politic prin căutarea celui mai larg consens posibil, dar şi intrarea într-o fază prezidenţialistă de facto a regimului politic italian. Prezidenţialismul lui Napolitano este însă unul de salvare naţională şi nu poate fi comparat nici cu cel al lui de Gaulle din 1958, nici cu prezidenţialismul neconcretizat al lui Scalfaro, în Italia, după 1992 în timpul scandalului Cu mâinile curate.

Prin realegerea lui Napolitano, Italia a reuşit, cel puţin pentru moment, să depăşească apogeul crizei politice provocată de rezultatul votului din februarie de la alegerile parlamentare. Câtă vreme mandatul preşedintelui se încheia pe 15 mai iar un nou preşedinte nu putea fi ales consensual, ieşirea din impas se dovedea foarte grea. Chemat să candideze abia cu ocazia celui de-al şaselea tur Napolitano, odată ales, a deschis calea celui mai larg compromis posibil pentru ieşirea din criză. Şi, după toate aparenţele, a pus şi condiţii care să faciliteze punerea în aplicare a recomandărilor comisei de "înţelepţi" pe care o convocase la începutul lunii aprilie şi care îşi făcuse cunoscute concluziile acum câteva zile.

Preşedintele Republicii italiene este ales, pentru un mandat de şapte ani, de un colegiu al marilor electori în urma unui scrutin universal indirect: Colegiul marilor electori este format atât aleşii celor două camere (630 deputaţi şi 315 senatori), senatorii pe viaţă (patru în acest moment), cât şi câte trei reprezentanţi pentru fiecare regiune, mai puţin Valle d'Aosta care nu are decât un reprezentant (58 de delegaţi regional în total). Pentru alegerile prezidenţiale din aprilie 2013 Colegiul marilor electori a fost format din 1007 mari electori. Pentru a alege preşedintele în primele trei tururi de scrutin este necesară o majoritate de două treimi (ceea ce anul acesta însemna 672 de voturi), de la al patrulea tur fiind suficientă majoritatea absolută (504 de voturi). În 1992, Oscar Luigi Scalfaro a fost ales în al şaselea tur cu 672 de voturi din 1002, pentru ca, în 1999, Carlo Ciampi a fie ales încă din primul tur de scrutin cu 707 de voturi din 1010 de electori iar în 2006 Napolitano să fie ales în al patrulea tur de scrutin cu 543 de voturi din 990 de mari electori. Pe 20 aprilie 2013, Napolitano a fost reales cu 638 de voturi din 997 de voturi. Şi din cauza sistemului de alegere, dar şi datorită tradiţiei de a alege ca preşedinţi personalităţi cu o mare experienţă politică şi cu un puternic sens al consensului, preşedintele Italiei este obligat să fie neutru şi consensual.

Alegerea lui Napolitano deschide calea rezolvării crizei, nu o rezolvă. După 20 aprilie, chiar dacă nu există un guvern şi o majoritate parlamentară, există în schimb un şef de stat relegitimat care porneşte nu doar în căutarea unei majorităţi guvernamentale, ci şi a unui nou cadru politic. Iar Napolitano, odată ce s-a exprimat votul consensual al stângii şi dreptei (doar Mişcarea 5 stele s-a împotrivit dovedind o lipsă de supleţe care o izolează pe scena politică italiană), poate merge mult mai departe. La 87 de ani, Napolitano, ultimul dintre comunişti (L'ultimo comunista îşi numeşte cartea despre preşedintele Italiei, apărută chiar luna aceasta, jurnalistul Pasquale Chessa), are o bună oportunitate să încerce să impună o reformă instituţională.