Construcţia mediatică a urii

Realitatea, sau ceea ce mulţi cred că ar fi "realitate", este o ficţiune ca oricare alta. Iar aşa zisa actualitate mediatică, prin care "realitatea" este comunicată şi actualizată, este un proces de construcţie a "realităţii" deloc neutru. Nici faptul divers, aparent banal, precum un accident de circulaţie, odată mediatizat nu devine un element într-o naraţiune despre "dezordinea" socială. Ceva ce este prin definiţie întâmplător, accidental, trece printr-un proces care îl decupează, izolează, pentru a-l insera apoi insidios într-un context politic. Pentru că, inevitabil, mediul, chiar şi cel mai anodin, este prin însăşi natura sa, unul politic. Istorisirea faptelor diverse (de la insistenţa asupra evoluţiei "neobişnuite" a vremii la dezastrele naturale, ori de la crime sau jafuri) transformă calamităţile obişnuite sau crimele comune în piloni ai unei "realităţii" catastrofice. Prin intermediul acestei "realităţi" lumea este prezentată ca un loc, nu doar nesigur, ci de-a dreptul periculos. Şi, se sugerează, n-ar fi deloc de mirare ca toate aceste dezastre cu repetiţie să fie rezultatul unor conspiraţii ale elitelor vândute (bolile, precum SIDA sau Ebola ar fi produse în laboratoare de cercetare de o conspiraţie a "frankensteinilor", cutremurele şi tsunami-urile sunt urmarea experimentelor CERN, promovarea vaccinurilor este o maşinaţiune a companiilor farmaceutice multinaţionale care au cumpărat media şi politicienii, invazia "refugiaţilor" este un complot al Comisiei Europene pentru înlocuirea autohtonilor cu musulmani etc.).

După un tipar asemănător a fost croită şi lunga campanie politico-mediatică împotriva aşa numitului "stat paralel". Mai întâi, a fost construită o stare de spirit antioccidentală şi iliberală (ofensiva "drept credincioşilor" împotriva ştiinţei, în general, şi a teoriei evoluţiei, în special, sau, mai prozaic şi ecologist, asaltul din 2013 împotriva prospecţiunilor geologice din Moldova). Momentul critic va fi atins odată cu orchestrarea scandalului Bodnariu de către cercurile neoprotestante organizate în Alianţa evanghelică şi preluat apoi de ortodoxişti şi neo-legionari. Deja, drepturile omului, în forma lor cea mai pură, cea a drepturilor copilului, fuseseră compromise în numele "realităţii" româneşti. Totul va culmina cu campania deschis antioccidentală pentru "familia creştină". Totul se va desfăşura după o reţetă folosită deja în Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan pentru a denunţa degenerata Europă liberală. Poate că nu este un simplu accident că liberalii români s-au transformat fie în ultra-conservatori, fie de-a dreptul în preoto-fascişti. Oricum, undele propagandei antioccidentale de origine rusească au contaminat încet, dar sigur, spaţiul public românesc.

Apoi, după regulile celei mai pure propagande naziste a fost identificat duşmanul unic, cel care să sintetizeze tot "răul din lume". În "Mein Kampf", Hitler, din care par să se inspire, fără scrupule morale, "consultanţii politici" veniţi din toate zările lumii şi, implicit, şi clienţii lor autohtoni, explica: "Arta marilor lideri populari constă în a concentra atenţia maselor asupra unui singur duşman" pentru că "masele sunt oarbe şi stupide. (...) Singurele lucruri stabile (în ce priveşte masele, n.n.) sunt emoţia şi ura". George Soros, evreul multinaţional, a devenit şi la noi Conspiratorul care a organizat "statul paralel". Preluând cu dezinvoltură elementele ortodoxist-legionare ale antisemitismului interbelic, continuat de cel naţional-comunist şi al României Mari (revista-partid), promotorii campaniei anti-Soros au fructificat şi campaniile ideatice din Rusia sau Ungaria, sau pe cele asemănătoare ale campaniei anti-Gulen din Turcia (ultimul exemplu oferind şi ocazia împrumutării termenului "stat paralel"). Campania de ură anti-Soros nu este însă decât un substitut propagandistic al unui atac virulent împotriva democraţiei, a drepturilor omului, a societăţii civile şi a statului de drept. Să fie tot acest efort propagandistic în interesul românilor sau al României?

Oricum, următorul pas pentru "salvarea" Românei din "capcana europeană" este deconspirarea ucenicilor "diavolului". Şi, cum nu este încă posibilă, precum în Rusia sau Turcia, (dar, după exemplul celor două "modele" va fi modificat cadrul legislativ şi constituţional) arestarea şi torturarea adversarilor, s-a purces la punerea în scenă a deconspirării "trădătorilor". În ultima sa formă, "vânătoarea de vrăjitoare" l-a identificat pe Lucian Pahonţu de la SPP (era nevoie de un alt "reprezentant" al serviciilor secrete după ce Florian Coldea nu mai era, deja de un an, activ), a revigorat campania, într-o serie voită "devastatoare", împotriva Laurei Codruţa Kövesi, ("vrăjitoarea" cu nume straniu, maghiar, trebuie arsă pe rugul purificării "statului de drept" de "excesele luptei abuzive împotriva corupţiei") pentru a canaliza ura înspre justificarea "marelui asalt".

Ura, odată stârnită, nu rămâne niciodată "virtuală", ci ia forma mediului în care evoluează. Pentru legionari - de la care par să se revendice nu doar prin propaganda antidemocratică, ci şi prin zelul naţional-creştin, "naţionaliştii" de astăzi, - "diavolul" era întrupat de prefectul poliţiei din Iaşi, "bulgarul" Constantin Manciu, împuşcat de Corneliu Zelea Codreanu, pentru a răzbuna umilirea "studenţilor patrioţi" de către "statul poliţienesc liberal" (forma interbelică a "statului paralel" de astăzi) care vindea ţara "jidanilor" (care pot fi înlocuiţi cu "refugiaţi"). Pentru urmaşii de astăzi ai legionarilor, Pahonţu sau Kövesi nu sunt decât nişte vânzători de ţară. Beneficiarii ar fi Soros, americanii (dar nu Trump, care este de partea bună a "statului paralel", ci FBI sau CIA) sau Comisia Europeană. Se vor mulţumi oare doar cu demiterea celor doi, eventual dublată de suspendarea şi revocarea preşedintelui? Sau vor mai mult decât impunitatea, eternitatea?

Toată această strategie mediatico-politică de "fabricare a consensului" construieşte o "realitate" care să justifice nu doar preluarea controlului justiţiei, ci a întregii societăţii. Caracterul neo-totalitar - nu doar autoritar, cum cu o pudoare demnă de o cauză mai bună, încearcă unii să minimalizeze - al acestei mişcări, observabil în chiar mijloacele şi tacticile de propagandă puse în joc, nu urmăreşte doar modificarea relativă a regulilor jocului, ci preluarea controlului absolut al puterii pentru o perioadă indeterminată. Putin, Erdogan, Orban sau Kaczyñski nu sunt doar nişte lideri într-un şir de primi miniştri şi preşedinţi aleşi în sisteme competitive libere, ci se "văd" ca momente ale unei noi istorii. De ce la noi ar fi altfel şi această întreagă strategie a urii ar fi fost pusă în mişcare doar pentru a crea doar un iluzoriu şi limitat în timp consimţământ public?