Convergenţa reală nu este un moft (România şi euroaria)

Zona euro nu şi-a depăşit criza, care nu se rezumă la supraîndatorare publică şi privată. Otmar Issing, fost economist şef al BCE (Banca Centrală Europeană) a repetat la Bucureşti în aprilie, a.c, că euroaria a pornit cu un singur picior (politica monetară), că îi lipsesc aranjamente fiscale adecvate. Nu este singura voce proeminentă care a făcut această observaţie. Alexander Lamfalussy, un artizan al creării euro, remarcă faptul că obstacole diverse au împiedicat integrarea fiscală. Raportul McDougal, elaborat la solicitarea Comisiei Europene, arată încă din 1978 că o uniune monetară are nevoie de buget comun. Van Rompuy şi mai recent Pierre Moscovici au vorbit despre nevoia unei "capacităţi fiscale". Am menţionat acestea pentru a arăta că discuţia despre aderare cu privirea orientată numai spre interior nu este inteligentă.

Lecţii mari ale crizei sunt: euroaria nu a asigurat convergenţă suficientă între ţările membre, de aici şi dezechilibre considerabile între Nord şi Sud, dintre care unele s-au adâncit; teza că euroaria nu este o arie monetară optimă (optimal currency area/OCA), cu economii compatibile structural, s-a dovedit corectă şi a reliefat importanţa convergenţei reale drept criteriu de aderare; euroaria nu are instrumente de amortizare a şocurilor asimetrice, aşa cum se întâmplă într-o uniune monetară veritabilă (cum sunt SUA, sau Germania ca stat federal); spaţiul de manevră (policy space) contează enorm în condiţiile unor şocuri adverse puternice, iar euroaria permite numai devalorizări interne (reducere de salarii şi alte venituri) ca proces de corecţie, ceea ce este costisitor social şi politic şi este greu de conceput ca mecanism durabil.

Privind aceste aspecte am scris adesea în media autohtonă şi nu numai (vezi şi "The Eurozone Crisis and the Future of Europe", Palgrave Macmillan, 2014; "The Governance of the eurozone and external imbalances", World Commerce Review, 3, 2014); am încercat să subliniez că dezbaterea privind aderarea la euroarie reclamă înţelegerea funcţionarii ei, cu slăbiciunile de design şi aranjamente de politici (policies) -dincolo de ceea ce înseamnă un grad adecvat de competitivitate, de convergenţă reală a unei economii. Este de adăugat că Uniunea Bancară nu rezolvă probleme majore instituţionale şi de politici ale euroariei.

Observaţiile de mai sus sunt făcute având în minte un curent de opinie acasă, care pledează pentru aderarea rapidă la zona euro. Sunt argumente ce ar susţine această opinie. Unul, că astfel se poate oferi o nouă perspectivă pentru dezvoltarea ţării, pentru mobilizarea de resurse interne. Se şi face o analogie cu intrarea în UE, ceea ce este însă discutabil date fiind diferenţele mari între Uniune şi euroarie în materie de instrumente de politică economică, de reguli de funcţionare. Pentru numeroşi cetăţeni români este de presupus că euroaria este o noţiune mai vagă (decât UE) nespunând multe în termeni concreţi (circulaţia de mişcare este asigurată în UE). Şi de ce ar fi mai mobilizator ca demers aderarea faţă de un program care să însemne autostrăzi şi drumuri, dezvoltarea infrastructurii în general, mai multe resurse pentru educaţie şi sănătate? Ce este mai palpabil pentru populaţie, zona euro sau proiecte ce ţin de viaţa concretă a oamenilor? S-ar putea răspunde că deceniile de tranziţie (după 1989) arată că nu ne putem guverna bine, că nu am fi capabili să realizăm proiecte majore/istorice fără îndemn şi presiune externe. Dar acesta este un mod de a gândi cu dublu tăiş, fiindcă o ţară nu este primită în zona euro pentru a i se aplica "corectori" instituţionali şi structurali; euroaria nu trebuie să fie spital pentru "bolnavi", pentru economii cu instituţii şi structuri imature. Mai ales în lumina crizei din ultimii ani. Şi eu sunt de părere că sunt ţări care nu ar fi trebuit să fie în euroarie nefiind compatibile cu ceea ce implică un "optimal currency area". Dar politicul a prevalat şi se vede acum cu ce costuri, pentru toată lumea. Cu atât mai mult, noi aderări vor fi scrutate cu mare atenţie. Că Letonia şi Lituania au intrat după izbucnirea crizei are relevanţă limitată având în vedere regimul de consiliu monetar intern (adică legarea strictă a monedei locale de euro), euroizarea extremă, dimensiunea mică a economiilor lor şi dorinţa celor mari din euroarie de a transmite un mesaj cât de cât optimist în condiţii de criză. Pentru politica economică, apartenenţa la euroarie schimbă radical registrul de acţiune accentuând problema spaţiului de manevră (policy space) la şocuri adverse.

Un alt argument legat de viteza aderării la euroarie ar fi gradul de euroizare, care limitează eficacitatea politicii monetare autohtone, mai ales când mişcări de capital sunt considerabile (în România tranzacţiile denominate în euro sunt cam 1/2 din total, faţă de circa 1/3 în Polonia, sau sub 5% în Cehia). Ar fi eliminat şi riscul valutar. Dar apare o întrebare legitimă, este euroizarea, fie ea semnificativă, determinantă pentru o asemenea decizie strategică, istorică? Când o economie este mică şi are consiliu monetar (cazul ţărilor baltice, ce au populaţii mergând de la circa 1 la circa 3 milioane persoane şi cu jumătate din ele în capitale) opţiunea pare relativ simplă. Ar fi poate şi în situaţia Croaţiei, care are o euroizare ce depăşeşte 90% din tranzacţii şi o economie relativ mică. Este de notat că în România, "ronizarea" tranzacţiilor creşte pe fondul scăderii dramatice a inflaţiei şi a dobânzilor, ceea ce este de salutat şi reduce din tăria argumentului legat de euroizare. În fine, există un argument "politic" şi "geopolitic", care priveşte simbolistica intrării în ce ar trebui să fie nucleul dur al UE, euroaria; mai ales când chestiunea geopolitică a fost reinflamată de anexarea Crimeei şi războiul din Ucraina. Dar aspectul geopolitic nu trebuie să fie un argument precumpănitor în condiţiile României, ca stat membru al NATO, care este singura alianţă militară şi de securitate ce contează în fapt la nevoie. Ar mai putea fi un temei pentru ţintirea anului 2019 faptul că România deţine atunci preşedinţia Consiliului.

Să stăruim asupra tezei că gradul de convergenţă reală nu ar fi decisiv, că aderarea depinde esenţialmente de competitivitate, care s-ar reduce la relaţia între productivitate şi dinamica veniturilor (vezi Theodor Stolojan în Bursa din 14 mai). Dar aici uşor se poate intra pe o pistă falsă. Fiindcă nu discutăm despre o ţară care îşi gestionează dezechilibrele beneficiind de întreaga gamă de unelte de politică economică, inclusiv politica monetară şi de curs. În euroarie, gama de alegeri pentru administrarea dezechilibrelor macro se reduce la controlul deficitelor bugetare şi cvasi-fiscale în domeniul public, eventuale tăieri de salarii şi alte venituri. Mai mult, cum a demonstrat criza euroariei şi alte episoade de criză (în Asia, în America Latină), dezechilibre externe mari sunt cauzate de supra-îndatorarea sectorului privat. Aşa s-a petrecut în Spania, Irlanda, Portugalia. Grecia este constant în atenţie prin datoria sa publică foarte mare (chiar după restructurare/diminuare), dar necazurile celorlalte ţări din euroarie, care au avut nevoie de asistenţă financiară, sunt legate, în principal, de îndatorarea sectorului privat. De ce există supraîndatorare în ţările menţionate? Fiindcă, cum arată şi manuale de economie, capitalul curge de unde este economisit (abundent) către zone unde este "cerut" şi, unde, aparent, randamente de fructificare sunt superioare. Că acest capital s-a dus prevalent spre "non-tradables" (bunuri şi servicii neexportabile şi, sau care nu pot concura importul) ţine mult de incapacitatea aproape congenitală a pieţelor de a judeca fluxuri de venituri intertemporal, pe perioade mai lungi. Şi apare astfel marea problemă a convergenţei reale. Ţările menţionate au avut/au un stoc de capital agregat/loc inferior Nordului şi au invitat intrări de capital, direct şi/sau prin îndatorare. Aşa s-a întâmplat şi în centrul şi Estul Europei, inclusiv cu România. Logica mişcărilor de capital este greu de bătut din acest punct de vedere. Deşi, când intervin motive legate de construcţia de avantaje competitive, învingerea capcanei venitului mediu/locuitor (middle income trap), mişcări neîngrădite de capital prezintă riscuri majore; ele pot uşor destabiliza şi de aceea se încearcă evitarea aprecierii în termeni reali a monedelor locale, se acumulează rezerve valutare substanţiale ca "tampoane" (buffere). Este ce ne arată experienţa unor economii emergente unde s-au consemnat miracole economice. În euroarie, este foarte greu să te opui unor fluxuri ce pot destabiliza, sau să încurajezi sectoare economice unde se pot construi avantaje competitive; operează regulile pieţei unice, care împiedică sprijinirea producătorilor autohtoni şi, ceea ce importă mult, nu poate fi utilizat cursul de schimb (politica monetară proprie) ca instrument de susţinere a producţiei de tradables.

Cum să stăvilim dezechilibre supărătoare cauzate de îndatorare excesivă, mai ales când riscul valutar este eliminat? Ai zice că, în lumina învăţămintelor crizei actuale, soluţia este recurgerea la măsuri macroprudenţiale (un eufemism modern pentru măsuri administrative), care să restricţioneze creditul. Dar lucrăm în acest domeniu cu aproximaţii de ordin conceptual şi operaţional şi nu este deloc clar că există eficacitate mulţumitoare cu aceste instrumente; ele sunt în largă măsură netestate. Ca să nu mai amintim că o hibă a funcţionarii euroariei este lipsa de simetrie în ajustări. Teoria şi practica istorică spun că în relaţiile internaţionale este bine pentru creditori şi debitori ca ajustările să se facă de ambele părţi: surplusuri şi deficite externe să se corecteze. În euroarie, în condiţiile date (când nu există un buget comun şi alte mecanisme de integrare) aceasta ar însemna ca ţări cu spaţiu fiscal să îşi stimuleze economiile pentru a ajuta cererea agregată din ţările care întreprind corecţii macro de anvergură. Dar cine poate impune o simetrie de ajustare? Până acum, Comisia s-a dovedit impotentă. Iar noile mecanisme de guvernanţă la nivelul UE şi al euroariei nu dau răspunsuri liniştitoare din acest punct de vedere. Cât priveşte Uniunea Bancară, ea nu rezolvă dilemele legate de convergenţă şi dezechilibre.

Problema convergenţei şi relaţia cu dinamica dezechilibrelor priveşte nu numai aspectele evocate mai sus. În ţările cu venit/locuitor considerabil inferior mediei din euroarie, este probabil ca un diferenţial de inflaţie pozitiv (adică diferenţa dintre inflaţia internă şi cea externă) să se manifeste în procesul de catch up (ajungere din urmă); este ceea ce explică "efectul Balassa-Samuelson", care spune că preţurile în sectoarele non-tradables (unde productivitatea este îndeobşte inferioară celei din sectoarele supuse concurenţei internaţionale) tind către nivelul celor din sectoarele tradables, ceea ce trage IPC (inflaţia) în sus. Aceasta înseamnă că, în timp, dacă nu există câştiguri de productivitate corespunzătoare, dezechilibrele externe să crească. Poate cineva predetermina, influenţa decisiv mersul productivităţii? Şi chiar dacă ar exista câştiguri de productivitate, cererea internă ar putea devansa în mod sensibil pe cea externă dacă diferenţialul de creştere economică ar fi important, ceea ce ar conduce la deficite externe importante. Însăşi o creştere de productivitate internă ar alimenta bule speculative acasă prin intrări de capital străin. La un moment dat, ar trebui să se producă corecţii de imbalanţe externe şi controlul deficitului bugetar nu ar fi suficient.

Afirmam că unde politica economică nu poate sprijini anumite sectoare, crearea de avantaje competitive nu poate avea loc ca strategie în sine. Şi a miza numai pe absorbţie de fonduri europene şi atragere de capital în acest scop este un fel de wishful thinking. Poate numai dacă economia autohtonă ar fi organic integrată în reţele industriale din economiile cele mai puternice din euroarie şi salariile din România s-ar apropia mult de cele din acele economii, să nu mai avem această preocupare. În euroarie, în condiţiile prezente, cu cât diferenţele structurale între economii sunt mai mari, cu atât mai neclară este capacitatea de a reacţiona la dezechilibre fără costuri majore. România are o economie cu mari disparităţi între regiuni, cu o pondere de tradables mică în PIB (în 2013 ponderea exportului în PIB era de 30,4% în România, de 65,2% în Cehia, de 72% în Ungaria). Aceasta înseamnă că diferenţialul de inflaţie va rămâne, probabil, semnificativ pozitiv ani buni de acum înainte. Faptul că există preţuri administrate, că piaţa energiei nu este liberalizată accentuează această observaţie. Una peste alta, teza că nu contează gradul de dezvoltare a unei ţări pentru a se alătura euroariei mi se pare şubredă. În spaţiul mondial, ţările care au înregistrat catch up durabil au folosit o gamă largă de instrumente economice, au aplicat în mod selectiv aşa numitul Washington Consensus (teza că simpla liberalizare a pieţelor garantează surmontarea decalajelor). De altfel, FMI şi-a modificat viziunea privind liberalizarea pieţelor financiare. Problema convergenţei economice în euroarie ar trebui să pună pe gânduri pe cei ce judecă aderarea fără a ţine cont de lecţiile crizei actuale, ale altor episoade de criză în lume. Repere pentru România sunt Polonia, Ungaria, Cehia, nu ţările baltice.

Este bine că se urneşte o dezbatere internă privind aderarea la zona euro - nu ca simplă îndeplinire a condiţiilor de la Maastricht, care sunt evident insuficiente. Această dezbatere, în opinia mea, se cuvine să iasă din sfera dezideratelor şi afirmaţiilor neînsoţite de analiză economică serioasă. Când s-a stabilit ţinta aderării în 2015 nu a existat analiză economică temeinică. Şi viaţa a dat un verdict. Ar mai fi de spus că este de-a dreptul straniu să fixezi o ţintă apropiată când ţara nu este nici măcar în spaţiul Schengen, oricât am considera de nejuste opreliştile puse României. Ţinta, ca moment de aderare, ambiţioasă fiind trebuie să fie totodată credibilă acasă şi pentru partenerii externi.

Există cercetări notabile, precum cea a lui Ella Kalai şi Laurian Lungu privind "Uniunea Bancară" (IER, 2015) şi altele, dar este puţin pentru lămurirea problematicii aderării la euroarie în contextul revelat de criză şi alte învăţăminte. Textul lui Nicolae Tecu (Contributors, Hotnews, 14 mai, a.c) are miez analitic; de pildă când arată că politica monetară a BCE a avut mai mult în vedere condiţiile din economiile mari, ceea ce a alimentat bule speculative în economiile emergente. Deşi, trebuie spus că programul QE (relaxare cantitativă) al BCE ar răspunde acum mai degrabă situaţiei din ţările aflate la ananghie. Şi nici nu cred că este cazul să vorbim despre amânarea aderării cu o generaţie. Există un deficit de analiză autohtonă privind problematica aderării la euroarie. Această analiză merită să se aplece asupra "optimalităţii" zonei euro; cât de compatibile sunt economiile din Europa centrală şi de Răsărit cu nucleul dur ale euroariei; ce înseamnă convergenţă reală; euroaria şi incompletitudinea, imperfecţiunile sale; de ce este nevoie de policy space; cum poate fi ajutată de-euroizarea; ce ne trebuie pentru a avea o colectare a veniturilor bugetare şi o cheltuire a banului public care să răspundă nevoilor de dezvoltare; cum să fie combătute bule speculative în euroarie şi cât de eficace pot fi măsuri macroprudenţiale în acest scop (în băncile centrale din UE, inclusiv în România, se întreprind asemenea analize); cât ar trebui să fie cheltuielile pentru educaţie şi sănătate într-o economie aspirantă la apartenenţa la euroarie; ce trebuie să fie o "foaie de parcurs" pentru România, chestiune ce se leagă de gradul de dezvoltare economică şi relaţia cu o ţintă calendaristică, etc.

O "foaie de parcurs" nu trebuie însă să fie o formă fără conţinut. Iar conţinutul se cuvine a fi definit cu seriozitate, ceea ce nu se poate face, în opinia mea, în lipsa unor repere derivate din aspectele evocate puţin mai sus. Ceea ce, mai departe, se leagă de problema convergenţei reale, care nu este un moft intelectual. Convergenţa reală nu se poate rezuma la controlul deficitelor bugetare şi externe pe o perioadă anumită (sigur că este remarcabil efortul de a aduce deficitul bugetar structural de la 9% în 2009 la 1,6% din PIB în 2014; că deficitul de cont curent a ajuns la 0,6% din PIB în acelaşi an). Să ne gândim la marile probleme structurale ale economiei, care nu se pot rezolva în câţiva ani, la slăbiciunea instituţiilor, care nu se poate rezolva cu o baghetă magică. România a înregistrat o apropiere considerabilă de media PIB/locuitor în UE (la paritatea puterii de cumpărare): de la circa 22-23% în primii ani ai deceniului trecut, la peste 50% în prezent. Este de gândit că un nivel de peste 70% din media din euroarie ar reflecta condiţii mult mai favorabile de aderare. De aici putem imagina un orizont de timp realist. În fine, nu trebuie să ignorăm că euroaria trebuie să îşi amelioreze funcţionarea, propriile aranjamente instituţionale şi de politici.

Aderarea la euroarie este o decizie politică crucială. Pentru ca aderarea să fie un succes şi aşa cum a demonstrat criza euroariei, aspecte cheie de ordin economic şi instituţional, interne şi externe (ce ţin de euroarie) nu trebuie să fie trecute cu vederea.

P.S. Pentru cei interesaţi semnalăm studiul FMI privind aderarea la zona euro şi uniunea bancară (IMF Country Report 15/97, Central and Eastern Europe, April 2015).