Corona-anarhia

Cu ce a mai rămas statul român după ce criza medicală provocată de coronavirus s-a transformat - pe fondul endemicei crize de sistem - într-un atac susţinut împotriva funcţionării instituţiilor publice? Autorităţile române nu mai dispun astăzi nici de legitimitate, nici de instrumente eficiente de intervenţie publică în caz de epidemie: Avocatul Poporului, Curtea Constituţională şi majoritatea parlamentară le-au nimicit pur şi simplu. Iar compromiterea acţiunii publice va avea consecinţe de durată care vor depăşi cadrul crizei medicale actuală. Scuza corona-anarhism-ului libertarian activat pentru aşa zisa protecţie a libertăţii individuale nu stă în picioare. Pe de o parte pentru că libertatea individuală nu poate fi opusă intereselor generale, iar sănătatea publică este un astfel de interes general, pe de altă parte, pentru că acţiunea politică anterioară a actorilor care au generat această situaţie a fost orientată sistematic împotriva statului de drept şi a libertăţilor civile. Dacă în SUA acţiunea convergentă a extremei drepte religioase are o explicaţie istorică, în România o astfel de justificare nu stă în picioare. Atunci, de ce au făcut-o?

Astăzi, evoluţia epidemiei dovedeşte că viaţa, ca drept esenţial al omului, este pusă în pericol nu doar de virus, ci chiar de cei ce sunt responsabili cu amorsarea măsurilor de apărare. După acest spectacol, cele trei caracteristici ale unei intervenţii publice de urgenţă reuşite - încrederea: capacitatea autorităţilor de a promova măsuri legitime de acţiune; autoritatea: acceptarea rolului specialiştilor în definirea măsurilor de acţiune; validarea: recunoaşterea rolului pozitiv al măsurilor luate - au fost total compromise. Nici încrederea în autorităţi, nici susţinerea publică a expertizei specialiştilor şi nici recunoaşterea eficienţei măsurilor de politică publică nu mai există. Şi nu este deloc în interesul PSD ceea ce s-a întâmplat, pentru că PSD este totuşi un partid cu vocaţie guvernamentală, iar situaţia nu vizează doar PNL, ci guvernarea ca exerciţiu de punere a deicizilor în practică.

Şi, chiar dacă autorităţile române par să aibă o dificultate să accepte asta, al doilea val al epidemiei pare să fie în plină desfăşurare. În orice caz, în alte părţi ale Europei epidemiologii nu par să se mai îndoiască de acest fapt. Însă, cum nu există o definiţie epidemiologică clară a momentului când începe sau se termină un val, unii preferă să vorbească de o nouă etapă a primului val. Dar aceasta nu este doar o problemă terminologică! Căci recunoaşterea exactă a situaţiei permite luare unor măsuri adecvate. Iar de capacitatea politicienilor de a implementa măsuri eficiente depinde nu doar combaterea epidemiei, ci însăşi funcţionare comunităţii. Căci doar fanaticii pot crede că se poate face departajare între epidemie pe de o parte, şi economie sau societate pe de altă parte.

În 1918, cel de-al doilea val al gripei spaniole a pedepsit lipsa de pregătire a autorităţilor publice care nu au luat în considerare semnalele primului val. Poate, dacă ar fi făcut-o, istoria lumii ar fi fost alta! Dar atunci nu aveau instrumentele pentru a înţelege ce se întâmplă. Astăzi am putea păţi acelaşi lucru - şi nu din cauza virusului, sau a lipsei mijloacelor de intervenţie -ci din cauza incapacităţii politicienilor de a se ridica la nivelul responsabilităţii pe care o au. În octombrie 2019, când Johns Hopkins Center for Health Health a găzduit exerciţiul de evaluare pandemică Event 201 - pentru care a colaborat cu Forumul Economic Mondial şi Fundaţia Bill & Melinda Gates - a fost evaluată şi capacitatea de răspuns a statelor la o ipotetică pandemie provocată de un coronavirus. Nu era vreo anticipare, ci un al patrulea exerciţiu de acest gen după 2001 pe care cei de la Johns Hopkins îl făceau pentru a evalua capacitarea statelor de a reacţiona la o criză pandemică şi pentru a face o serie de recomandări pentru astfel de cazuri. Iar în cadrul acestui exerciţiu, SUA se afla pe locul întâi în privinţa capacităţii de reacţie rapidă la o criză pandemică. Dar incapacitatea echipei Trump de a analiza corect situaţia a făcut ca acest avantaj să devină nesemnificativ.

Revenind la al doilea val - care ar putea fi mai grav decât primul în absenţa unor intervenii adecvate - putem, în principiu, vorbi despre doi factori care ar trebui îndepliniţi pentru a putea vorbi despre un al doilea val al epidemiei de SARS-Cov2. În primul rând, primul val putea fi considerat încheiat dacă virusul era controlat şi transmiterea sa comunitară ar fi fost redusă la un nivel foarte scăzut. Ori, dacă acest lucru nu este valabil pentru SUA sau America latină, în statele din Europa şi Asia primul val s-a încheiat. Unele state insulare, precum Noua Zeelandă şi Islanda, au reuşit chiar să combată infecţia cu coronavirus ajungând la niveluri foarte mici de transmitere comunitară a virusului. Şi, înainte de jumătatea lunii iunie în România cifrele arătau ca ne aflam spre sfârşitul primului val. În al doilea rând, pentru a vorbi de un al doilea val virusul ar trebui să reapară şi să conducă la o creştere mare a cazurilor şi spitalizărilor. Ceea ce s-a întâmplat nu doar la noi, ci şi în majoritatea statelor din jurul nostru, iar acum semnele în acest sens vin şi în Asia (a se vedea Hong Kong unde sunt cele mai mari cifre, ca şi la noi, de la începutul epidemiei), dar şi în Europa de Vest.

În acest context, corona-anarhismul devine un risc grav. În Statele Unite sau Brazilia, influenţa asupra conducătorilor a acestui pseudo-curent ideologic este principala responsabilă de blocarea acţiunilor publice eficiente împotriva epidemie, dar şi a crizei economice, sociale şi politice pe care o asemenea situaţie o produce. România se va lăsa dusă în această prăpastie?