Precedentul articol al acestei rubrici, în care atrăgeam atenţia asupra potenţialului creaţiei plastice contemporane în comerţul la fel de contemporan şi el cu obiecte de artă şi colecţie, a generat o serie de reacţii interesante sau chiar pătimaşe. Sau pline de culoare, că tot vorbim de pictură.
Argumentele şi accentele au venit din zone inedite dar şi de pe unde bănuiam că s-au ascuns ceva frustrări şi s-au acumulat deficienţe. Cele mai aprinse discuţii au fost pe subiecte în care eram perfect de acord cu toţii. În acelaşi timp, au apărut foarte mulţi interlocutori din categoria "păi, eu vând cu...", şi urmează o cifră de mii de euro. Iar ca parafă, "asta e cota mea". Şi aici vine problema cotei şi a dificultăţii dacă nu chiar imposibilitatea de a stabili un nivel general de preţ pentru diferiţi artişti, luaţi individual.
"Eu vând cu două mii de euro" nu înseamnă cotă artistică. Nici vânzarea, chiar şi repetată, cu un anumit preţ, nu înseamnă cotaţie, ca să nu mai vorbim de simpla apariţie într-un catalog de licitaţie sau de galerie, mai ales dacă acel preţ nu a fost confirmat prin adjudecare. Realitatea, însăşi, se revoltă pentru că mai toate casele de licitaţie, inclusiv din România, pornesc licitaţia cu strigături cu un preţ care este încă şi mai mic decât estimarea minimă afişată. Şi oricum, nu mai este un secret pentru nimeni, se practică autoachiziţionarea propriilor lucrări, direct sau mai ales prin interpuşi, pentru a avea dovada scrisă a unei vânzări la un anumit preţ. Acest procedeu se (auto)aplică aproape exclusiv creatorilor contemporani, pentru a stimula preţul unui izvor continuu de lucrări. Şi în cazul exis-tenţei unui depozit semnificativ sau exclusiv de creaţii ale unui artist dispărut se mai încearcă ridicarea preţului, stimularea pieţei şi a performanţelor individuale, fenomene pe care le-am numit, simplu şi inspirat din realitate, chellerizare. Luaţi de succes şi pentru a recupera resursele semnificative mobilizate pentru un efect de piaţă, se poate continua comercializarea creaţiilor res-pectivului artist decedat şi după epuizarea stocului existent, cu piese, evident, contrafăcute.
În principiu, cota unui artist se află înscrisă în cataloage internaţionale de cote şi nu există instrument imuabil care să spună exact, la momentul respectiv, cât costă, în general, creaţia unui artist. Despre o anumită pictură, instalaţie sau sculptură se mai poate emite o apreciere de preţ, pornind clar de la performanţa de piaţă a respectivei oferte, cu cât s-a mai vândut, mai exact. Nu trebuie să pierdem din vedere axioma că preţul unui obiect de artă nu poate fi stabilit cu exactitate, depinzând de foarte multe fenomene aleatoare şi nefungibile, cum ar fi spiritul şi spiritualitatea. Dacă individualului şi specialului îi mai dăm o şansă de apreciere, generalul nu se poate baza decât pe repetiţie. Cele mai multe cataloage de cote artistice au în spate un volum uriaş de date, recoltat în timp, decenii, şi numai din surse certe, demne de încredere. Pentru prelucrarea aces-tor date se folosesc instrumente statis-tice dar şi o formulă personală, specifică, în linii mari, fiecărui catalog, în care se vorbeşte de centimetri pătraţi de pictură, de tipul de subiect, de obicei peisaj, de tehnica folosită, de obicei ulei pe pânză.
Aproape nimic din toate acestea nu se regăsesc pe piaţa românească. În primul rând, nu avem o perioadă de decenii în care să fi recoltat datele de la licitaţii în case prestigioase, cu toate cele puse în public, pe pieţe consacrate, cu sute de ani de preocupări şi exerciţii. Nici numărul emiţătorilor de date nu ne ajută prea mult, cu 15 ani de singular la rubrica "case de licitaţie" şi doar trei organizatori semnificativi de licitaţii, în ultimii ani, nu prea poţi face un catalog de cote.
Artiştii români, mai ales cei contemporani, nu prea au şanse să intre în marile cataloage internaţionale, cele temeinic, corect şi transparent alcătuite. De fapt, să recunoaştem, este şi logic, şi acolo contemporanii intră foarte rar în licitaţiile serioase şi în cataloagele de cote. Ca să nu divagăm şi pe definiţia contemporaneităţii, ne referim doar la artişti în viaţă care continuă să creeze şi asta nu pentru că am fi adepţii regretului că un artist ale cărui creaţii le posedăm este încă în viaţă sau nu se simte rău. Desigur, ne referim la ideea că opera unui artist mort este mai valoroasă decât cea a unuia viu. "Chiar astăzi a intrat cineva în galerie şi, după ce s-a uitat supeficial pe simeze, m-a întrebat dacă nu am artişti morţi sau aproape morţi că el vrea să investească", îmi spune un prieten din Braşov, confirmându-mi dur bănuielile. În lumea normală, fiecare operă în sine se judecă aparte şi se pune în lumina potrivită. Un artist care continuă să creeze este, însă, un fenomen care poate încă oferi surprize, desigur, numai plăcute. Pentru licitaţii, însă, se preferă istoriile sigure, încheiate, care nu mai pot produce perturbaţii în seriile statistice ale cotelor. Un artist în plină activitate poate genera oricând o supriză de piaţă sau măcar o evoluţie constant înaltă şi pozitivă, ajutat şi de slujitorii zeului Marketing din templele numite galerii de artă, unele mai celebre şi mai puternice, pe segmentul contemporan, decât sfertomilenarele case de licitaţii pe care le ajung în nivelul de preţ atins. Un fenomen evident este germanul de sol francez Anselm Kiefer, lansat concomitent de primele două galerii ale Parisului, cu mare fast şi nebunie.
Casa Alis a dat deşteptarea la licitaţii, chiar pe 8 ianuarie, a doua zi după începutul anului serios de muncă. Dintre contemporanii vii, un Petre Velicu ot Paris a rămas nevândut la 5,8 mii de lei, la fel un Bratfanof de Tulcea, nesemnat, la 3,4 mii de lei, un Ştefan Pelmuş cam greu de recunoscut, din 1976, a rămas la 3 mii de lei, un Semproniu Iclozan, basm suprarealist, la 2,8 mii, un Tanasis Fappas cu un insignifiant 1,3 mii de lei. Aici ar fi o problemă, că revoluţionarul grec a trecut la cele sfinte şi asta încă din 2011, chiar dacă la Alis nu s-a aflat încă. S-a vândut, cu 7,5 mii de lei, un Sorin Ilfoveanu, portret din 2007, de toată isprava. Un Iancuţ din aceaşi lume aparte, în cărbune şi pastel, de 70 pe 50, s-a dat, pomană curată, cu 1,4 mii de lei. Acum nu-i vorbă, că nici la clasici inevitabil dis-păruţi nu s-a stat la coadă, s-a vândut puţin şi la preţuri atât de mici că mia de euro pare performanţă de neatins.
De aceea, când un contemporan rupt de realitate îmi invocă faptul că ar avea o cotă şi încă una de 2-3 mii de euro, privesc trist cum realitatea grăbită se îndepărtează de noi şi ne lasă cu o lume de fantasme şi neadaptări.