Coterii şi năravuri politice

Politica de coterie este o constată generală a politicii, nu doar a politicii romaneşti. Dar, dacă în paralel cu dezideologizarea indusă de neoliberalism, clanizarea partidelor occidentale a devenit monedă curentă în ultimele patru decenii, la noi aceasta a venit fără să mai fi trecut prin faza ideologică. Încă din anii "90 ai secolului trecut clivajul comunism/anticomunism a ţinut loc de construcţie ideologică, iar clanizarea a venit la pachet cu personalizarea vieţii politice. O personalizare care s-a tradus nu numai prin apariţia unor lideri naţionali autoritari care se visau charismatici, dar, ca urmare a permanentizării - după alegerile locale din 1996-2000 - primarilor, şi la nivel local. Deja după alegerile din 2000 primarii, total dezideologizaţi, au format clanuri locale care au condiţionat politica naţională până la dezintegrarea acesteia. Iar programul Saligny - aşa zisa cauză a crizei guvernamentale actuale - nu este decât un element dintr-o lungă serie care ilustrează acest şantaj permanent asupra guvernelor succesive.

Între timp, mai ales după alegerile din 2008, când prezenţa la vot la alegerile locale şi parlamentare scădea sub 50% (şi nici nu şi-a mai revenit de atunci), rolul clientelelor din zonele subdezvoltate (oraşe mijlocii şi mici, depopulate şi dezindustrializate, dar şi cea mai mare parte a zonei rurale, deci peste 80% dintre localităţi) asigurate prin "cumpărarea" voturilor a devenit esenţial. Dar alocarea unor fonduri importante în aceste zone baronilor locali migratori şi transpartinici prin aşa numitele mecanisme de echilibrare de la bugetul de stat nu a contribuit în niciun fel la scăderea decalajelor dintre rural şi urban. Ba mai mult, pentru a justifica printr-o pseudo-ideologie această prăbuşire a României într-o spirală a corupţiei, au fost reconstruite în grabă, după mai bine de un secol de la formularea lor, stereotipuri conservator-semănătorist-legionare pentru a impune tradiţia şi identitatea rurală (considerată doar din perspectivă fundamentalist religioasă) ca priorităţi absolute în faţa occidentului decadent.

Într-o intervenţie în media din luna iulie a acestui an, ministrul Dezvoltării, Attila Cseke, arăta, în urma unei simulări realizate de experţii ministerului, că doar 39 de unităţi administrativ teritoriale (un judeţ, Tulcea, două municipii, patru oraşe şi treizeci şi două de comune) din 2.228 (totalizând aici şi judeţe, şi localităţi, inclusiv sectoarele Bucureştiului) se pot întreţine din taxe şi impozite. Iar după ce sunt introduse şi alte venituri şi echilibrarea de la bugetul de stat, aproape o mie de localităţi nu se pot întreţine. Între timp, alocările către baroni nu se micşorează, ci din contră, iar Bucureştiul, cea mai dinamica localitate a ţării, este ţinut în subfinanţare cronică şi se îneacă în poluare şi mizerie!

Tot acest mecanism politico-administrativ este reflecţia unui comportament politic şi electoral construit cu migală în timp şi care mizează pe prezenţa redusă şi pe mobilizarea clientelelor. Astfel, prin presa aservită sau idioţii utili, apolitismul este încurajat, în timp ce votul este structurat pe baza continuităţii generaţionale în zonele subdezvoltate şi a opoziţiei generaţionale în zonele urbane mari. Câtă vreme comportamentul politic şi electoral traduce toate practicile sociale legate de viaţa politică, el este rezultatul unor interacţiuni între un context socio-economic şi politic şi o experienţă personală. Când contextul local este anchilozat şi dependenţa de factorii de putere este mare, conflictul generaţional este, de cele mai multe ori, ca şi inexistent. Mai ales că o bună parte din populaţia tânără şi matură din zonele subdezvoltate părăseşte ţara, iar cei rămaşi sunt dependenţi economic şi social de baronii locali.

Singurele locuri unde politica poate fi într-o oarecare măsură liberă, în sensul în care există un electorat relativ important, independent economic, social şi cultural, sunt zonele urbane mari. Dar, cum guvernul este sub controlul clanurilor locale, aceste centre nu vor conta în geografia politică naţională. Aşa se face că în astfel de localităţi pot câştiga, sprijiniţi de minorităţi motivate, cei de la USR-Plus, dar nu poate în niciun fel determina politica guvernului. De aceea, evacuarea lor de la guvernare nu era decât o chestiune de timp. Iar când timpul a venit, operaţiunea a fost efectuată cu succes! De aceea, alianţa informală a partidelor-sistem, PSD şi PNL, nu ar trebui să surprindă, pentru că au aceeaşi structură organizaţională şi aceeaşi dependenţă de eşalonul local. Aşa cum , nici coaliţia conjuncturală dintre partidele-antisistem, USR-Plus şi AUR nu ar trebuie să surprindă, pentru că în felul acesta, deşi totul le desprinde, pot ieşi din izolarea şi subordonarea politică la care le condamnau partidele-sistem.