Criminalul de război şi cârpa cominternistă

Vladimir Putin şi Mihai Şora au un numitor comun. Sau chiar mai multe puncte în comun. Şi unul şi altul şi-au cosmetizat trecutul ticălos. Şi prezentul şi mai ticălos. Primul face de acum obiectul unei anchete penale pentru genocid, desfăşurată la Haga de Curtea Internaţională de Justiţie. Pe cel de-al doilea îl va judeca doar istoria. Nu poţi judeca şi condamna o legumă. Chiar dacă leguma este încă utilizată în mod ticălos.

Voi arăta în cele ce urmează mai pe larg care este cordonul ombilical care îi leagă pe cei doi. Înainte de toate însă, să începem cu începutul. La şapte zile după declanşarea de către Vladimir Putin a unui război criminal, cu numeroase componente de genocid, împotriva statului ucrainean, iată că, în fine, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a declanşat o anchetă penală, care are drept obiect crimele comise din ordinul lui Vladimir Putin împotriva unui stat şi împotriva unui popor. Operaţiunea este instrumentată de Karim Khan. Care promite o anchetă accelerată. Este şi cazul. Dacă Miloşevici a putut fi condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii, concretizate în crime de război, dacă Saddam Hussein a fost şi el condamnat şi executat în urma deciziei acestei înalte curţi, atunci de ce nu i s-ar aplica fix aceeaşi procedură şi lui Vladimir Putin? Acesta a declarat în câteva rânduri în mod rituos că face doar manevre militare şi că nu intenţionează sub nicio formă să atace Ucraina. Apoi a făcut-o. Într-un mod cât se poate de barbar. Iniţial a vorbit de un război preventiv, de natură să elimine capabilităţile militare ale Ucrainei, care, vezi Doamne, ar ţine Federaţia Rusă într-o ameninţare permanentă, şi prezumtivele grupări de neonazişti. Şi ce vedem după şapte zile de la declanşarea agresiunii? Că sunt bombardate locuinţele oamenilor. Că sunt bombardate sediile de televiziune. Că sunt vizate în primul rând obiective civile. Între altele, mai putem observa şi precarităţile legate de instruirea, disciplina şi buna organizare a armatei Federaţiei Ruse. Care a pornit un blitzkrieg şi s-a împotmolit într-un război de uzură pentru că, în pofida asigurărilor pe care Putin le-a primit de la statul său major şi de la instituţiile sale de securitate, departe de a-i primi cu flori sau de a se preda cu frica în oase, ucrainenii dau dovadă de dârzenie şi curaj. E greu de anticipat în acest moment când îi vine sfârşitul lui Vladimir Putin. Dar este cert că acest eveniment, care va încheia în mod dramatic existenţa sa, se va produce.

În tot acest timp, în România, limbricii de presă, care se dau peste cap pentru a-şi asigura anonimatul, l-au scos la înaintare pe Mihai Şora. Acesta are 105 ani. După opinia mea, pe care înţeleg să mi-o asum în faţa oricărei instanţe de judecată, acesta este o legumă. Alţii vorbesc şi scriu în spatele lui. Mihai Şora este o legumă cominternistă. Înscrisă în Partidul Comunist Francez încă din 1917. Iar Partidul Comunist Francez era la acea dată o sucursală a Cominternului. O organizaţie criminală comunistă, concepută ca o caracatiţă internaţională. Şi-a falsificat biografia, la fel cum şi Vladimir Putin şi-a cosmetizat-o pe a sa - un trecut de kaghebist înrăit - şi a pretins că în 1948 s-a reîntors în România pentru a-şi vizita familia şi nu a mai fost lăsat să se întoarcă în Franţa. A fost, vezi Doamne, ostatic al statului comunist. Şi de ostatic ce a fost, iată-l propulsat de îndată în calitate de consilier la vârful Ministerului român de Externe condus de Ana Pauker, o veche cominternistă notorie, venită în România călare pe tancurile sovietice şi propulsată de ce mai sinistru regim stalinist ca şef al diplomaţiei de la Bucureşti şi în conducerea partidului, pentru a-i supraveghea din această poziţie pe liderii români. Iar "democratul" şi rezistul şi neomarxistul de azi Mihai Şora a devenit instantaneu colaboratorul apropiat al Anei Pauker.

Dacă Mihai Şora, atunci când îi înjură în mediul electronic la care mai are acces pe unii dintre ziariştii de marcă ai României sau când bălăcăreşte personalităţi politice ori ale societăţii civile, o face în nume propriu, atunci eu unul îmi pun capul pe butuc. E simplu. Să dovedească că nu este legumă atuci când, înjurându-mă, va fi capabil să relateze în ce circumstanţe greu de uitat m-a cunoscut înainte de decembrie 1989 şi unde şi în ce circumstanţe, la fel de greu de uitat, m-a reîntâlnit după decembrie 1989 şi unde. Dacă nu o face, înseamnă că am eu dreptate. Că omul nu mai gândeşte şi nu mai acţionează cu capul lui. Ci la comanda unor limbrici politici şi a unor limbrici de presă, care nu mai ştiu cum să facă pentru a rămâne anonimi şi pentru a lovi din această poziţie toate persoanele care transpiră pentru a le spune concetăţenilor lor adevărul despre evenimentele terifiante pe care le trăim. Mizerablilii care au întocmit lista celor 44 de pretinşti pro-putinişti - eu am cinstea să mă număr printre aceste personalităţi şi mărturisesc că am râs în hohote văzând-o pusă în circulaţie - ar trebui să aibă curajul să scoată capul la lumină. Să iasă limbricii şi să se prezinte. Să ne prezinte lista anti-putiniştilor, pentru ca opinia publică să o compare cu lista "pro-putiniştilor". Iar opinia publică să judece ceea ce e de judecat!