Criza ne va devora şapte ani din viaţă

• Fostul ministru al finanţelor, Sebastian Vlădescu, explică, în exclusivitate pentru "Bursa", soluţiile sale pentru ieşirea din impas

• Prognoză sumbră: urmează un an dramatic pentru noi

Reporter: Domnule Vlădescu, ca fost ministru de finanţe, cum vedeţi actuala situaţie economică a ţării noastre?

Sebastian Vlădescu: Este evident că, în acest moment, România nu are bani. Între aşteptările privind veniturile bugetare din decembrie 2008 sau ianuarie 2009 şi realitatea de astăzi este o diferenţă consistentă, care depăşeşte 20 de procente. Mă refer la aşteptări, nu între rectificările succesive.

De asemenea, este o diferenţă suficient de mare între capacitatea economiei româneşti, în momentul de faţă, să producă venituri şi nevoia la care au ajuns structurile bugetare.

Avem deficit la fondul de pensii care devine din ce în ce mai consis­tent şi începem să avem o problemă cu fondul de şomaj care intră şi el, după multă vreme, într-un deficit.

În plus, există marea problemă a cheltuielilor salariale totale care, la 8% din PIB, sunt excesive.

Ideea legii unice de salarizare este o poveste. Va fi greu de scris şi aproa­pe imposibil de implementat dacă cumva legea va prevede reduceri salariale care să aducă economii la buget.

Este o iluzie să îţi imaginezi astăzi că, prin măsuri administrative, poţi să retragi drepturi. Maximum ce poţi face este să îngheţi cheltuielile salariale, pe o perioadă de minimum 3 ani.

În principiu, vom avea o reducere a totalului cheltuielilor salariale în PIB, iar în această perioadă de timp trebuie să armonizezi sistemul în aşa fel încât să fie funcţional fără să creşti salariile celor care le au deja mari.

Pentru că, oricând ai dus pe cineva cu salariu mare în sus, îi tragi pe toţi ceilalţi în sus. La fel, dacă măreşti salariul minim, atunci împingi toată grila de salarizare în sus.

Reporter: Vedem deja nemulţumiţi.

Sebastian Vlădescu: Eu îmi dau seama că este dramatic ceea ce spun pentru fiecare individ.

Discutăm de oameni care câştigă puţini bani, iar eu spun că ar trebui să câştige şi mai puţin.

Ar trebui să nu ne mai iluzionăm că am putea lua bani de la cei care au sau că, vreodată, banii care s-ar lua de la cei care au ar acoperi nevoile.

Singura modalitate în care ţările merg înainte este cea prin care cresc economic şi au resursă pe care să o distribuie.

Sebastian Vlădescu: Guvernul trebuie să fie responsabil şi să distribuie resursa eficient, blocând sistemele de corupţie şi furturile. Atunci se scurg cât mai puţini bani, iar distribuţia banilor se face în mod responsabil şi cât mai echitabil.

Acest "echitabil" nu înseamnă, însă, uniformizat. Pentru că oamenii nu sunt egali, sunt unii buni, unii foarte buni, unii excepţionali, unii mai puţin buni. Diferenţierea între ei trebuie să existe.

Trebuie să dai posibilitatea, inclusiv în sistemul bugetar, ca persoana care ştie, poate şi îşi asumă responsabilităţi, să fie bine plătită. Pentru că, altfel, competenţii pleacă în locurile unde veniturile sunt atractive, iar noi o să ne alegem cu un sistem bugetar plin de incompetenţi.

Acesta este un proces care trebuie să se întâmple, dar nu va avea loc instantaneu. Va trebui controlat în aşa fel încât, în timp, în următorii 3-5 ani să ajungem cu cheltuielile salariale în PIB între 6 şi 6,5%. După aceea, dacă atingem 38% venituri din PIB, poate ajungem şi cu cheltuielile salariale la 7%.

În acelaşi timp, putem urma ceea ce ne-a propus Fondul Monetar Internaţional, şi anume îngheţarea totală a salariilor şi reducerea cheltuielilor. Este însă greu să diminuezi cheltuielile salariale, pensiile imposibil, majoritatea cheltuielilor sociale aproape imposibil.

Şi atunci ai două locuri în care tai - cheltuieli curente şi cele de investiţii.

În spatele cheltuielilor curente, însă, sunt zeci de mii de companii şi multe locuri de muncă. Dacă mâine se fac cheltuieli curente de un miliard de euro, în spatele lor funcţionează un anumit număr de locuri de muncă. Dacă se fac de 7 miliarde de euro, atunci funcţionează un număr mult mai mare de locuri de muncă.

Reducerea cheltuielilor curente are două efecte: unul direct, la nivelul administraţiei, unde ai foarte multe locuri în care ea nu mai este funcţională, şi efectul perfid, care se observă în economie, transmiţând un impuls negativ. Pentru că, reducând consumul, diminuezi activitatea companiilor pe care nu le-ai luat în calcul.

Sunt circuite care nu sunt judecate până la capăt.

Cea de-a doua categorie pe care o sacrifici tăind cheltuielile sunt cele de investiţii. Nu prea se mai vede că nu se realizează o autostradă în 2, 5, 7 ani sau niciodată; sau că armata nu se mai înzestrează sau că spitalele rămân nedotate sau că şcolile nu sunt modernizate.

Suntem învăţaţi să nu investim nimic, să nu avem lucrări, să nu construim. Am avut un impuls după 2003-2004, ne-a ţinut vreo 4-5 ani, însă doar atât. În plus, este mai simplu, eşti mai leneş, trăieşti din roşiile de la ţară şi românul se descurcă. Cum se descurcă, nu contează.

Reporter: Şi atunci ce propuneţi?

Sebastian Vlădescu: Eu propun să pompăm bani. În niciun caz în pensii şi salarii.

Pentru că a existat un exces începând cu 2007. Poate chiar începând cu 2006, când am deţinut poziţia de ministru de Finanţe. Însă este clar că ce s-a întâmplat în 2007 sau 2008 n-aş fi făcut niciodată. Dar stau şi mă întreb de foarte multe ori dacă nu eu am pus sămânţa distrugerii ulterioare.

Sunt convins că unii spun că da. Mă întreb dacă am pus-o sau nu. Acum, când iei ceva şi creşti, dacă îl creşti tu, poate să iasă o minunăţie, dacă îl creşte altcineva, poate să iasă un monstru.

Eu, totuşi, în poziţia de la Ministerul de Finanţe, niciodată nu am făcut excese pe cheltuielile salariale şi m-am bătut întotdeauna cu sindicatele.

Acea lege a pensiilor nu ar fi trecut niciodată cât timp eram eu ministru. Şi, în niciun caz, în anul 2008 nu aş fi făcut deficit bugetar de circa 5% şi aş fi lăsat o rezervă în trezorerie. În perioada cât am fost ministru, noi am avut între 3 şi 4 miliarde de lei, constant, în trezorerie.

Dacă eram la Ministerul Finanţelor, la sfârşitul anului 2008 am fi avut probabil între 5 şi 6 miliarde în Trezorerie. Ceea ce crea altă posibilitate. Dar vorbim despre trecut. Nu m-a dat nimeni afară, am plecat de bunăvoie din acea funcţie. Nu este cineva de acuzat de ce a crescut germenele pus de mine atât de monstruos.

Decât eu, eventual, că am fugit prea repede.

Reporter: De unde să pompăm banii?

Sebastian Vlădescu: Hai să pornim de la premisa unui deficit bugetar de 15%. Pot să spun 17, 14 sau 21. Din punctul meu de vedere, astăzi, cifra de deficit bugetar este irelevantă.

Următoarea întrebare pe care o să o pună toată lumea este cum finanţezi deficitul bugetar. Abia se finanţează 7-8%. De unde o să finanţezi până la 15?

Între 8 şi 15% sunt 7 procente de PIB, ceea ce, grosso-modo, înseamnă 10 miliarde de euro.

Dacă, mâine, aş avea controlul pixului, aş propune pomparea în economia românească a 10 miliarde de euro. Bineînţeles că Banca Naţională nu ar fi de acord pentru că dezechilibrezi masele monetare.

În plus, pieţele nu mi-ar da 10 miliarde, din cauza lipsei de încredere a investitorilor.

Atunci încep să mă uit la economie. Eu cred că economia are nevoie de o creştere a consumului şi are nevoie de o reinstituire a încrederii în funcţionalitatea ei.

Oamenii de afaceri sunt foarte supăraţi pe sistemul bancar, pentru că băncile nu le dau credite, nu le prelungesc liniile de credit la nivelul anilor anteriori. Problema este însă că firmele merg la bănci cu business-planuri nerealiste. Ele îşi bazează acum business-planurile pe un alt moment economic, de creştere economică, firmele au credite vechi, luate de la bănci pe un business plan acceptat în 2006 sau 2007. Astăzi, firmele nu vor să se restructureze pentru că mai speră că o să crească şi ar vrea ca banca să îi finanţeze în continuare un business-plan în care nu mai crede.

Aici avem de-a face cu o ruptură foarte profundă între lumea de afaceri şi lumea bancară.

Lumea bancară însă se loveşte de problema translatării riscului firmei respective; şi atunci costul creditului creşte şi finanţarea este limitată.

Din 10 vânzători care fac leasing de autovehicule, băncile creditau până acum 8, acum însă trebuie să se limiteze la 4. Iar celor 4, băncile le vor spune că nu îi mai cred pentru că piaţa s-a redus la 50%. Atunci cei patru vor spune că dispar din cauza sistemului bancar. Ei nu au spus niciodată că au crescut, pentru că băncile le-au dat dat bani nelimitat.

În momentul actual avem o problemă de încredere care a dispărut, băncile nu au încredere în clienţii lor, clienţii nu au încredere în bănci, iar Banca Naţională vine cu multe reglementări pentru a preîntâmpina eventualele probleme ale creditelor neperformante.

Băncile sunt obligate să provizioneze cât mai mult, provizionul costă, se translatează în costurile generale, băncile riscă să intre pe pierdere, măresc dobânzile, dobânzile mai mari blochează creditarea. Este un cerc vicios foarte periculos.

Băncile, dacă mâine ar debloca această situaţie, poimâine s-ar bloca singure la Banca Naţională care le-ar spune că au ieşit din indicatorii de solvabilitate.

Atunci băncile au nevoie de bani. Şi cine ar trebui să pună bani? Eu cred că Statul. Aşa s-a întâmplat în lume.

Dacă statul nu are bani, atunci pune o garanţie. De ce să nu facem asta azi?

Eu propun ca statul să lanseze o linie de garantare.

În primul rând una pentru IMM-uri, mult mai extinsă decât ceea ce există acum.

Acest instrument trebuie pus în funcţiune pentru a da posibilitatea unui număr cât mai mare de firme să se poată finanţa în continuare, în aşa fel încât să existe şi în momentul în care o să începem să ieşim din criză.

Reporter: Dacă o firmă, care are această garanţie a statului, nu mai poate activa pe piaţă?

Sebastian Vlădescu: În prima fază, statul va fi creditor la acea firmă. Iar statul într-adevăr ar pierde în acest caz.

Reporter: S-ar putea să ne confruntăm cu situaţia în care majoritatea creditelor neperformante se duc la stat.

Sebastian Vlădescu: Da. Dacă se duc în sistemul bancar, vine după aceea statul şi le acoperă. Acesta este riscul - să cadă economia, creditele neperformante se adună în sistemul bancar. Nu ne permitem să lăsăm să cadă sistemul bancar şi atunci va interveni inevitabil statul, dar mai târziu. Deci faci acelaşi lucru prost. Decât să încerci să vindeci, eu spun să previi.

Orice schemă de garantare poate însă să aibă în ea elemente de corupţie sau "dedicate". Faptul că ştiu acest lucru nu o să mă blocheze niciodată să încep să o pun în funcţiune cât mai corect.

Reporter: Este aproape imposibil într-o ţară atât de coruptă cum este România.

Sebastian Vlădescu: Într-o ţară coruptă ca Grecia sau Statele Unite este posibil. În Statele Unite s-au dus toţi banii unde trebuie?

Reporter: Această linie de garanţie nu poate fi făcută pentru toate firmele.

Sebastian Vlădescu: Teoretic, această linie de garanţie se adresează tuturor. Eu cred că, în momentul de faţă, cu o linie de garanţie între 1 şi 1,5 miliarde pentru IMM-uri, nu ai o problemă în România.

Discut în momentul de faţă despre un sistem pe care aş vrea să îl văd implementat pentru a debloca neîncrederea între bănci şi economia reală. Cu garanţii între 1,5 şi 2 miliarde pentru întreprinderi mari şi între 1 şi 1,5 miliarde pentru IMM-uri, eu cred că putem debloca situaţia.

Reporter: Ce fac băncile atunci?

Sebastian Vlădescu: Băncile dau credite în continuare. Dar, în loc să aibă o garanţie incertă, au o garanţie care, în bilanţul lor, nu se mai provizionează şi atunci nu au o problemă de rentabilitate.

Reporter: Înţeleg că doriţi o extindere a programului "Prima Casă".

Sebastian Vlădescu: Da. Iar aceste 3 miliarde (IMM-uri şi firme mari) nu înseamnă lichiditate în următorii doi ani. Dacă, după aceea, continuu să am căderi, iar economia nu se relansează, o să trebuiască să acopăr banii la bănci. Voi vedea atunci de unde iau lichiditatea.

Reporter: Am ajuns la 3 miliarde din 10...

Sebastian Vlădescu: Aş face exact aceeaşi schemă de finanţare -o cifră între 1 şi 2 miliarde la nivelul autorităţilor locale.

Cred că avem foarte mare nevoie de un program masiv de construcţii. Construcţiile de locuinţe generează foarte multe locuri de muncă. O sută de milioane cheltuite în construcţii de blocuri generează de câteva ori mai multe locuri de muncă decât o sută de milioane investite într-o autostradă. Sectorul construcţiilor a fost unul dintre cel mai solid motor al creşterii economice.

Cu această sumă, autorităţile locale ar trebui să construiască ansambluri rezidenţiale, inclusiv să le achiziţioneze pe cele făcute, stabilind un preţ care, după părerea mea, dincolo de 700 de euro ar fi excesiv în condiţiile pieţei de astăzi.

Ar trebui să se construiască 20-30 de mii de apartamente pe an la nivel naţional. Din câte ştiu eu, cererea de locuinţe este undeva spre 300 de mii de unităţi cel puţin. Dacă realizăm 30 de mii pe an, oricum avem nevoie de 10 ani.

Deci autorităţile locale ar trebui să primească garanţii pe baza cărora să se crediteze şi să construiască.

Eu cred că, pentru România, în momentul de faţă, este vital să se construiască. Iar dacă am construi având costuri cât mai mici, ar însemna că este şi o Românie deşteaptă.

Stocul de locuinţe este o bogăţie a unei ţări. Cu cât este mai mare, cu atât ţara respectivă este mai bogată.

Reporter: Să ne uităm la America...

Sebastian Vlădescu: America are un stoc de locuinţe foarte mare care o face să fie o ţară bogată. Că preţul locuinţelor variază în sus şi în jos în anumite perioade de timp este adevărat, dar dacă te uiţi 20 de ani pe preţul caselor în America o să vezi că este o valoare care creşte constant, mai repede decât inflaţia.

Reporter: Credeţi că vor scădea preţurile din piaţa imobiliară?

Sebastian Vlădescu: Multe dintre ele da, unele nu. Vor rămâne, în continuare, în Bucureşti, Cluj sau în alte zone diverse locaţii excepţionale care n-au de ce să scadă la preţ, dar cea mai mare parte a locuinţelor va continua să scadă.

Reporter: Am ajuns la 5 miliarde...

Sebastian Vlădescu: Restul le investesc în proiecte de infrastructură.

De exemplu, România are o mare problemă cu căile ferate. Inclusiv o problemă a siguranţei circulaţiei.

Sunt câteva sute de puncte cu restricţii de viteză din cauza nesiguranţei, în special poduri, podeţe, tuneluri. Se discuta la nivelul anului 2006 despre 700-800 de milioane costul aducerii acestora la o stare decentă.

Împarţi ţara în 5 zone; presupunem că sunt uniform distribuite şi că în fiecare din cele 5 zone sunt lucrări de câte 200 de milioane. Atunci propui ca firma X din Italia să ia 200 de milioane, firma X din Franţa - 200 de milioane, firma X din Germania - 200 de milioane. Poţi să pui clauza că subcontractorii români vor primi minimum 70% din lucrări.

Vine firma X garanţie de export, se finanţează, termină lucrările în patru ani şi tu ai un credit de 200 de milioane pe 10 ani, pe care îl plăteşti. Dar l-ai finanţat astăzi. Nu faci bonduri, nu faci club-loan, nu faci certificate de trezorerie, nu depinzi strict de piaţă. Iar în condiţii de genul ăsta, mai ales în criza actuală, orice ţară va vrea să te finanţeze. Şi în aceeaşi schemă.

Două miliarde le pui în 5 segmente de autostrăzi, iar un miliard îl atribui procesului de înzestrare a armatei. Nu te costă niciun ban. Doar o scrisoare de garanţie, spui că vrei finanţare pe 15-20 de ani care, în industria de apărare, este obişnuită şi cel care îţi vinde "fighter"-ul trebuie să vină cu finanţarea.

Plăteşti în primul an numai dobânzile, după care începi să plăteşti 20 de ani dobânzi şi principal. Este la fel ca şi cum ai face emisiune de bonduri pe 20 de ani, ceea ce România nu poate face azi.

Mai avem problema controlului costurilor la alocările directe. Există suficiente exemple internaţionale prin care să faci controlul costurilor. Propun alocarea directă în piaţa publică, de faţă cu presa.

Reporter: Pare un program revoluţionar ce propuneţi dvs...

Sebastian Vlădescu: Vă daţi seama ce vremuri trăim? În vremurile pe care le trăim, bucăţele de măsură nu merg.

Marea îndoială este capacitatea de implementare şi corectitudinea implementării. Nu am răspuns aici. Pentru că pixul lui Vlădescu poate să scrie chestiile astea, dar pixul meu nu poate să sape autostrăzi, nu poate să cureţe minţile celor care vor să câştige 20% la fiecare contract guvernamental, pentru că nu le ajunge 2 sau 3%.

Reporter: Unde s-au dus banii din privatizarea BCR-ului? Când aţi plecat de la minister, erau încă acolo.

Sebastian Vlădescu: Cred că banii s-au dus, legal, în singurul loc în care se puteau duce. Nu în salarii şi pensii pentru că legea interzice acest lucru, ci în plata datoriei publice. Sumele care ar fi trebuit să refinanţeze plata datoriei publice nu s-au mai dus acolo ca să compenseze ci au ajuns în consum, în salarii, pensii.

Reporter: Adică s-au dus pe apa sâmbetei...

Sebastian Vlădescu: Nu sunt capabil să apreciez. Toţi oamenii care au primit pensii şi salarii mai mari sunt foarte mulţumiţi că s-a întâmplat aşa. Pentru ei este greu să înţeleagă ce este cu Fondul de Dezvoltare, în care au intrat banii din privatizarea BCR.

Pensionarii sunt săraci, amărâţi şi dependenţi de o economie săracă. Care nu este săracă din cauza politicienilor de astăzi sau din cauza guvernului de acum 3 ani sau din cauza guvernului de acum 7 ani. Ea a fost săracă la momentul zero. La 1990 a fost cea mai săracă. Din păcate, de atunci încolo, în loc să facem lucrurile aşa cum ar fi trebuit să le facem, ne-am automăcinat pe noi înşine. Inclusiv cu ajutorul presei.

Reporter: Statul se împrumută foarte mult în ultimul timp? Care sunt consecinţele?

Sebastian Vlădescu: Creşte costul datoriei publice. Iar dacă te uiţi la total, adică capitolul de plăţi în contul datoriei publice din buget, cred că se duce de la unu, unu şi ceva la sută din PIB spre doi. Dacă te uiţi la totalul datoriei publice a României raportată la PIB ea este încă probabil cea mai scăzută din Europa.

Reporter: Cum influenţează alegerile din toamnă actuala situaţie economică? Sau invers.

Sebastian Vlădescu: Pot să spun da?

Reporter: Ce se întâmplă dacă băncile vor continua să refuze să împrumute statul la dobânzile propuse de stat?

Sebastian Vlădescu: Atâta timp cât refuză înseamnă că statul are o sursă, are o lichiditate. Probabil că au intrat banii de la organismele financiare internaţionale şi atunci discutăm de o sumă în valoare de 3,5 miliarde. Asta dă posibilitatea guvernului ca 2-3 luni să nu aibă probleme de lichiditate şi poate să facă arbitraj pe costuri.

Reporter: Cum vedeţi situaţia actuală a sistemului bancar din România?

SebastianVlădescu: Îngrijorătoare. Pentru că există această ruptură de încredere între sistemul bancar şi economia reală şi atunci, deşi există lichiditate în sectorul bancar, aceasta nu se translatează către economie. Iar al doilea lucru este faptul că numărul creditelor neperformante, atât pe retail cât şi pe corporate, creşte constant. Ceea ce va genera cheltuieli suplimentare pentru bănci, normele Băncii Naţionale probabil că vor deveni şi mai dure. Iar la sfârşit băncile nu împrumută pentru că oricum riscul este foarte mare, riscul se duce în costuri, costurile devin prea mari pentru investitori care nu se mai împrumută pentru că sunt costurile de credit prea mari.

Reporter: Am putea să vedem falimente?

Sebastian Vlădescu: Anul viitor este un an dramatic, după părerea mea. Şi nu cunosc până unde pot evolua lucrurile în rău.

Reporter: Care este sectorul pe care îl vedeţi capabil să scoată economia românească din criză?

Sebastian Vlădescu: Agricultura peste 15 ani. Astăzi nu este unul.

Reporter: Credeţi că Europa ar fi suportat mai bine criza dacă nu ar fi fost moneda euro?

Sebastian Vlădescu: Nu. Eu cred într-o nevoie a unei monezi unice europene şi cred că una dintre măsurile bune pe care ar putea să le ia Uniunea Europeană astăzi ar fi să implementeze instantaneu euro în toate statele membre. Cu toate riscurile de destabilizare economică.

Reporter: Când estimaţi ieşirea din criza internaţională? Sau, mai bine zis, când vom mai ajunge la nivelul anului 2007?

Sebastian Vlădescu: 2014.

Reporter: Avem vreo şansă să ne întoarcem la keynesism?

Sebastian Vlădescu: Nu cred că, vreodată, ne vom duce la o teorie economică fixă. Problema este prea complexă şi prea complicată acum. Într-un fel suntem în keynesism. Intervenţia statului este solidă. Dacă te uiţi la China poţi spune că suntem în marxism. Sigur că, în următoarea perioadă de timp, după părerea mea, nevoia de intervenţie a statului va fi din ce în ce mai mare. Iar ideea de funcţionalitate independentă a sistemelor mi se pare exclusă.