Criza s-a sfârşit!

Formula de mai sus nu are nimic de-a face nici cu depresiunea economică mondială pe care o resimţim acut din 2008 încoace, nici cu situaţia dificilă şi imprevizibilă din România, ci este titlul unei comedii muzicale franţuzeşti din 1934 (La crise est fini! cu Danielle Darrieux în distribuţie, film în care s-au şi lansat mai multe şansonete celebre - On ne voit ça qu"B Paris, Sans un mot, Depuis que tu m"aime şi, bineînţeles, La crise est fini - dar care spune, dincolo de poveste, multe despre nereuşita încercărilor autorităţilor de atunci de a combate criza prin propagandă). Căci Marea Criză nu se terminase nici în 1933, nici în 1934, şi nu se va fi încheiat nici măcar în 1935. Consecinţele sale au putut fi relativ gestionabile abia după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Abordarea diferenţiată a Crizei, dar mai ales privilegierea economicismului, a alimentat temerile şi frustrările unor societăţi surprinse fără apărare şi puse în defensivă socială, ceea ce a dus la înflorirea populismului şi fascismului, şi a determinat cea mai cruntă conflagraţie mondială cunoscută până acum. Atitudinea antisocială a multor guverne care au adoptat politici economice "sănătoase" a pus democraţia în pericol. Privind retrospectiv, puţin a lipsit ca democraţia şi parlamentarismul să dispară. Iar istoria se poate oricând întoarce!

Ca şi atunci, şi acum tratarea diferenţiată între consecinţele economice şi cele sociale sau politice ale crizei pare a conduce spre erori de guvernare ale căror consecinţe lasă loc imprevizibilului. Înţelept ar fi fost ca întreaga Criză să fie considerată un tot şi dacă soluţiile economice sunt importante, ele să nu fie disociate de cele sociale sau politice. Criza actuală, ca şi cea precedentă, din anii "30-"40 ai secolului trecut, nu este consecinţa politicilor sociale, ci a tendinţelor speculative necontrolate care pornesc de la ideologia "pieţei". De aceea, ofensiva împotriva statului social creează condiţiile derivei politice şi inegalităţii sociale. Şi tocmai această tendinţă împotriva "statului social" a devenit "calea" pe care a păşit, sub îndrumarea atentă a FMI, şi Ro-mânia. Iar preşedintele României a simţit nevoia să o susţină şi să o promoveze în mai multe rânduri, ba chiar implicit şi în mesajul dintre ani. Căci ce altceva ar putea însemna formula din mesajul preşedintelui de Anul Nou, "România are şansa prosperităţii dacă avem forţa să luăm deciziile corecte în avantajul generaţiilor viitoare", dacă nu continuarea destructurării mecanismelor de ajutor social? Ca şi când acestea chiar ar fi funcţionat în România! Ca şi când România nu ar fi cea mai săracă ţară din UE! Ca şi când doar prin "sacrificiu" se poate obţine un beneficiu! Şi, oricum, a câta generaţie succesivă de sacrificiu ar fi chemată să-şi dea obolul pentru fericirea generaţiilor viitoare?

Dincolo de formule şi de optimis-mul oficial, şansele reale de relansare economică rămân mici, cel puţin în Europa şi America de Nord. O sugerează şi faptul că salariul minim a crescut în China cu 21%, de la 1 ianuarie 2011, şi asta după ce în aprilie 2010 crescuse deja cu 20%. Ori, dacă prin aceste mijloace China încearcă să-şi dezvolte consumul intern, înseamnă că, după estimările autorităţilor şi experţilor chinezi, piaţa externă pe care se baza ritmul creşterii economice nu va mai putea prelua o bună parte din produsele chinezeşti. Şi, dacă nu am ieşit şi nici nu vom ieşi curând din criză, ce urmează?

Aceasta este "chestiunea" care preocupă de luni de zile politicienii, dar şi economiştii şi comentatorii deopotrivă. De la primejdiosul plan de "salvare" a Greciei din primăvara anului trecut încoace, trecând prin revitalizarea sa timidă şi tardivă pentru ajutorarea Irlandei în noiembrie, gândul multora se îndreaptă spre o soluţie mai simplă de rezolvare a crizei. O soluţie care să nu presupună "sacrificii" pentru nimeni: nici pentru mediul de afaceri, mai ales pentru micii întreprinzători, nici pentru cetăţenii "neproductivi". O soluţie care să treacă costul crizei către cei ce au generat-o: către bănci şi fonduri speculative. O soluţie ce pare încă tabu, dar care, cel puţin la nivelul opiniei publice, câştigă teren.