Criză şi democraţie

După elanul anilor "90, cînd, cu cele mai bune intenţii şi cu cele mai precare rezultate, Vestul dădea lecţii de democraţie Estului Europei, preocuparea pentru ceea ce se întîmplă cu "cel mai rău dintre sistemele politice, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate", aşa cum l-a definit Churchill, a intrat într-un declin marcat. Aroganţa supoziţiei "Democraţia este ceea ce facem noi!" a început să transpire prin porii noii generaţii de politicieni ai Americii şi ai Bătrînei Europe. Dezbaterea publică a fost împărţită tot mai inegal între puţină "economie", "mediu" "politica internaţională" şi mult cancan. În faţa asaltului devastator al "sondajelor de opinie" şi a circului mediatic electoral, orice alte teme şi instrumente de cercetare sistematică a democraţiilor erei post-totalitare au fost uitate. Triumfalismul care consideră globalizarea noul remediu universal pentru vechile boli ale lumii, vectorul natural al extinderii inevitabile a democraţiei, de-a lungul şi de-a latul lumii, pînă la punctul la care, epuizată de secolii atîtor zbateri, Istoria îşi întîlneşte sfîrşitul izbăvitor, a devenit noua "religie" a post-modernităţii. Poate că această uitare temporară a subiectului democraţiei nu ar fi fost atît de gravă, dacă nu ar fi intervenit şocul 9/11. În mod intempestiv, Teama şi Războiul, cei doi mari inamici de moarte ai democraţiei, şi-au făcut o triumfală reintrare pe scena politică, în Statele Unite şi apoi în Europa. La sfîrşitul următorului deceniu, cea mai complexă criză economică din istoria lumii moderne ameninţă să scufunde naţiuni întregi în abisul vremilor pre-moderne. Ce se întîmplă, ce se va întîmpla cu democraţia în aceste condiţii? Întrebarea nu este deloc "pur academică", cu atît mai puţin pentru firavele construcţii post-totalitare cum este şi cea din România. "Democraţia controlată", prima staţie a traseului care sfîrşeşte în spaţiile vaste ale sistemelor autoritare şi dictatoriale, este deja definiţia oficială a regimului politic din Rusia. Radiaţia letală a soluţiei "democraţiei controlate", asemenea norului toxic de la Cernobîl, face victime pe un areal care cuprinde Belarus, Ucraina, Asia Mică, Caucazul de Sud şi se întinde pînă în Orientul Mijlociu. Exact ca şi în cazul Cernobîl, România nu este scutită de efectele nocive; cancerul totalitar revine în forţă în patologia societăţii româneşti. Nu atît faptul că 45% dintre români l-au ridicat din groa­pa istoriei pe Ceau­şescu şi sunt dispuşi să-şi lege speranţele de strigoiul unui Godot salvator, cît comportamentul şi deciziile oamenilor politici ai României ar trebui să ne îngrijoreze în cel mai înalt grad.

Cine ne poate salva de o nouă prăbuşire în trecut, de un nou derapaj istoric anti-democratic?

Prima instanţă ar putea fi experienţa acumulată. Din păcate, istoria modernă a României este precară la acest capitol, iar memoria scurtelor perioade de "relaxare" dintre regimurile totalitare este încă şi mai rău deteriorată. Cît despre ceea ce s-a întîmplat după 1990, nici construcţia instituţională, şi cu atît mai puţin mentalităţile, credinţele şi valorile profesate în spaţiul politic nu asigură soluţia de apărare în faţa asaltului tentaţiilor totalitare. Dimpotrivă, în două decenii, ne-am reobişnuit "natural" cu ideea că rezultatele alegerilor pot fi "retuşate" de mîna invizibilă a puterii, că majorităţile parlamentare pot fi "forţate" de voinţa "liderului salvator", că responsabilitatea guvernării este doar ceea ce "istoria" va consemna, într-un viitor oarecare, iar corifeii "societăţii civile", dacă sunt răsplătiţi cu suficiente onoruri şi onorarii, pot fi cîinii de pază ai puterii, nu ai democraţiei. Sub umbrela mandatului executiv şi legislativ, politica bunului plac şi a improvizaţiei domneşte neîngrădită de nicio reacţie semnificativă a corpului electoral, ori a "elitelor gînditoare".

Educaţia ar putea fi următoarea rază de speranţă. Una care nu funcţionează, însă. În şcoli, după două decenii de "reforme", nu se studiază sistematic mai nimic din cîmpul ştiinţelor sociale, iar fundamentele, experienţele şi problemele democraţiei rămîn la fel de necunoscute absolventului de liceu ca şi demonstraţia marii teoreme a lui Fermat. Precaritatea studiilor politice, la nivel universitar, este copios ilustrată, iar democraţia este ultimul subiect pe care l-ar recomanda un "profesor serios" pentru o lucrare de licenţă sau de doctorat. Educaţia democratică, ca element constitutiv al vieţii partidelor din România, este ceva ce nu a existat niciodată, din 1990 şi pînă astăzi. De altfel, la noi, niciuna dintre funcţiile fundamentale ale partidelor nu este prezentă, cu excepţia celor de vector al identităţii electorale şi, respectiv, instrument de multiplicare a puterii de grup.

Ar mai rămîne mecanismul "sfînt" al datului cu capul de pragul de sus. Sau cum spune vorba din popor, "tot păţitu-i învăţat". O fi în alte privinţe, dar în materie de politică, societatea românească nu pare dis­pusă să înveţe nimic din ceea ce a păţit. Ori, dacă învaţă o generaţie, nu există niciun mecanism de păstrare şi transmitere culturală a acestei achiziţii. Lucrul este evident în ceea ce priveşte experienţa totalitară ceauşistă, a cărei imagine-memorie traumatică nu a putut fi transmisă generaţiei născute în momentul critic, 1989. În locul ei, în mentalul colectiv al copiilor democraţiei tronează o caricatură pe jumătate vesel-inocentă, pe jumătate cool!

Sau, poate, salvarea să vină de la altă înţelepciune, cea care spune că "nevoia îl învaţă pe om". În zilele de azi, iar de acum înainte cel puţin două decenii, nevoia se cheamă, pentru noi, CRIZĂ. Vor încerca românii generaţiilor care au deschis ochii într-un regim politic construit în jurul libertăţii, al recunoaşterii drepturilor umane fundamentale, chiar dacă imperfect din punctul de vedere al unei democraţii funcţionale, să compenseze lipsurile materiale, extinzînd spaţiul de manifestare al democraţiei? Sau, reacţiile provocate de teamă şi nenumăratele ameninţări vor readuce în prim plan comportamentele de evaziune, ori de obedienţă, de înregimentare şi regim carceral, tipice regimurilor autoritare? Iată o întrebare al cărei răspuns nu se află nici în cărţile de înţelepciune populară, nici în volumele tot mai rar citite ale clasicilor filosofiei politice. El trebuie formulat pe teren, pe terenul "istoriei curente", de fiecare generaţie care ajunge la maturitate politică. Maturitate care nu se măsoară în ani, ci în capacitatea de a înţelege definiţia democraţiei, atît de precisă şi vie, în limbajul aceluiaşi Churchill: "Toate acestea înseamnă că oamenii oricărei ţări au dreptul şi trebuie să aibă puterea ca, prin mijloace constituţionale, prin intermediul alegerilor neîngrădite, al scrutinului secret, să-şi aleagă sau să schimbe caracterul şi forma guvernării sub care trăiesc; că libertatea de expresie şi de gîndire trebuie să domnească; că justiţia, independentă de executiv, neinfluenţată de niciun partid, trebuie să administreze legile care au primit largul asentiment şi sprijinul marilor majorităţi, ori au fost consacrate de timp şi de obiceiuri. Acestea sunt faptele de căpătîi ale libertăţii ce trebuie să-şi găsească sălaş în fiece bordei!"