Criza tablourilor

Politica internaţională se face că nu vede ceea ce se întîmplă în relaţiile dintre Rusia şi Georgia. Abhazia şi Osetia continuă să fie nişte puncte mici, invizibile, pe o hartă cercetată doar de cîţiva obsedaţi de geopolitică şi teme ale securităţii internaţionale.

Liderii europeni au alte priorităţi. De exemplu, să se reunească la Paris pentru celebrarea Căderii Bastiliei şi pentru a discuta despre Uniunea Mediteraneană. Un subiect fas-cinant, numai bun pentru dis-cursuri pline de perspective grandioase, în urma cărora rămîne, însă, doar praful aşternut pe ciornele aruncate prin colţurile birourilor prezidenţiale şi prim-ministeriale. În rest, cînd nu este ocupată cu dezastrul din propria curte, generat de blocarea dezvoltării instituţionale, a Uniunii Europene, pentru care nu are soluţie, Europa face Politică Mare. Se face că lucrează pentru rezolvarea crizei, în care oricum nu poate face nimic, cea din Orientul Mijlociu. Desigur, politica europeană activează, cu "succes", şi în rezolvarea altor crize internaţionale cum este cea din Sudan, din Ciad, din Yemen şi aşa mai departe. Cu toate că dispune de un larg orizont şi capacităţi atît de puţin limitate, este cel puţin curios că politica europeană nu găseşte de cuviinţă să se ocupe de situaţia care ar putea cu uşurinţă să degenereze într-o fractură a integrităţii statale a Geogiei, ceva de genul Cipru, acum mai bine de 30 de ani, sau într-un conflict militar des-chis între Rusia şi Georgia, cu posibila implicare a Statele Unite. Probabil că, în evaluările înaltelor cercuri responsabile de politica europeană, niciuna dintre aceste eventualităţi nu este de natură să afecteze prea serios securitatea Europei! La urma urmei, şi cu Georgia întreagă şi cu ea puţin ciopîrţită teritorial, care-i diferenţa? Cine-i pune să se ia la harţă tocmai cu Kremlinul?

Explicaţia acestei atitudini a luat forma "realismului politic", renăscut, în care s-a drapat din nou politica marilor jucători ai lumii, pentru a fi la înălţimea standardelor imperiale ale politicii Rusiei.

Era nevoie de o voce cu autoritate pentru a face să circule din nou moneda politicilor "realiste", mai ales cînd este vorba despre Rusia. A făcut oficiul nimeni altul decît Henry Kissinger care, într-un recent articol apărut în International Herald Tribune, spre uimirea celor care cunosc tarifele consultaţiilor sale, îşi oferă sfaturile pe gratis, cui vrea să le urmeze: "Mişcarea prin care sis-temul de securitate al vestului s-ar muta de pe Elba în apropierea Moscovei, aduce Rusiei vestea decăderii sale, într-un mod susceptibil să stîrnească emoţii care vor bloca soluţionarea altor probleme". Dacă n-aţi ghicit despre ce este vorba, traducerea liberă a textului este: NATO ar face bine să uite o lungă perioadă de timp subiectul integrării Ucrainei şi Georgiei, pentru că asta le va aduce ruşilor, în poartă, vestea proastă a decăderii lor şi, la necaz, omul nu e deloc dispus să mai coopereze! Ca să fie încă şi mai convingător, Kissinger ne asigură că am face o mare prostie să ratăm cartea realismului, tocmai acum, cînd "suntem martorii celei mai promiţătoare perioade din istoria Rusiei". Ce este aşa de promiţător? Aţi ghicit, trecerea sistemului de putere de la modelul autocraţiei unipersonale la cel al bicefalismului autocratic. Kissinger s-a deranjat, personal, pînă la Mos-cova, pentru a constata că "nu există rus, din sfera puterii guvernamentale sau din afara ei, care să se îndoiască de faptul că are loc un fel de redistribuire a puterii. Nici un observator serios nu se îndoieşte că duumviratul Putin-Medvedev este o schimbare, comparativ cu perioada ţaratului putinian. În sfîrşit, pentru cei care mai aveau o umbră de îndoială, Kissinger anunţă sentinţa irevocabilă a viziunii sale realiste: "Alegerile prezidenţiale marchează tranziţia de la faza consolidării la cea a modernizării"; este vorba, desigur, despre Rusia.

Cînd clasicii coboară de pe piedestalul unde s-au aşezat, ori au fost aşezaţi, ca statui ale capacităţii politice, este greu să ridici obiecţii, ori să-ţi iei libertatea de-ai contrazice. Fără să îmi asum întreaga semeţie a gestului, caut să împac viziunea "realistă" a lui Kissinger cu realitatea de pe teren, aşa cum este ea înfăţişată de "criza tablourilor". Care tablouri? Cele ce trebuie să atîrne, oficial, pe pereţii tuturor instituţiilor de stat, deci şi pe culoarele guvernului: tablourile Preşedintelui Rusiei. De la o vreme, pe numitele holuri ale instituţiei executivului şi-au făcut apariţia chipuri noi, nu ale Preşedintelui Medvedev, ci ale fostului Preşedinte Putin, alături de noul ocupant al biroului său de la Kremlin. Cît despre Putin însuşi, Premierul a anunţat public şi oficial că nu va atîrna în cabinetul său portretul noului Preşedinte al Rusiei.

Ceea ce mă face să cred că "realismul" lui Kissinger, ca şi "tăcerea de aur" a politicienilor Europeni nu este, de fapt, decît o declaraţie publică de neputinţă, dacă nu chiar una de capitulare. Cum să te pui cu Rusia? Şi mai ales, Pentru ce? Pentru Georgia? Pentru Moldova? Pentru Ucraina?

Să fim realişti!