Crize vechi şi noi

Ocupaţia de a ascunde cele cîteva adevăruri simple, necesare oamenilor pentru a înţelege lumea în care vieţuiesc, este una foarte profitabilă, nu de ieri, de alaltăieri. As-tăzi, după spiritul vremii, a căpătat întrebuinţare şi re-cunoaştere glo-bală. Se poate exersa oriunde şi este folosită peste tot. Iar, nevoie este, din ce în ce mai multă. Iau la întîmplare un exemplu, România.

Termenul de "criză" a devenit pivotul discursului politic şi va rămîne cel puţin tot atîta vreme cît cel pe care l-a înlocuit, reformă. Politicianul român este, peste noapte, expert în criză. Ştie tot şi încă ceva pe deasupra: de unde vine, de ce se propagă, cum să ne ferim de efectele ei cele mai rele, cînd este ceasul al 12-lea şi cînd ne paşte prăbuşirea, cînd trebuie să ne punem centura de siguranţă, marca FMI, ori cînd se ridică la orizont, luminoasă, raza plină de speranţă a ieşirii din criză. Deşi nimeni nu face precizări, cînd foloseşte termenul de criză, politicianul nostru dă de înţeles că are în vedere aspectul economic. Dacă se amestecă Fondul Monetar Internaţional, atunci trebuie să fie vorba de economie, nu-i aşa? Dacă "măsurile anticriză" preconizate se referă la locuri de muncă, la salarii, asigurări, pensii etc., se cheamă că vorbim tot despre economie? Originea crizei, o spune toată lumea, ţine de mecanis-mele financiare, de excesele şi abuzurile de încredere asupra clienţilor şi investitorilor făcute de marii jucători pe pieţele derivatelor, deci este vorba despre economie?

Dacă deschidem puţin ochii, însă, dincolo de umbre se întrevăd cele cîteva adevăruri ascunse cu grijă, singurele care contează pentru înţelegerea a ceea ce ni se întîmplă, ca persoane şi comunitate umană, aici, în România.

Oricum am defini conceptul din punct de vedere economic, România se află într-o criză severă încă de la începutul anilor "80, iar de atunci tot ceea ce au făcut guvernele şi adminis-traţiile locale, prin politici directe şi indirecte, prin legislaţie şi mai ales prin încălcarea legislaţiei, prin dis-trugere, risipă, însuşire ilegală sau deturnare de fonduri şi mijloace publice, precum şi prin creşterea îndatorării, publice şi private, fără efecte semnificative pentru restructurarea mecanismelor şi a infrastructurii economice, a fost să diversifice sursele şi procesele economice care agravează efectele crizei şi măresc costurile sociale ale dezechilibrelor şi deficienţelor structurale. Pe scurt, am lărgit, îmbogăţit şi diversificat criza cu care am pornit la drum.

Din punct de vedere social, toate infrastructurile fundamentale: sănătate, educaţie, asistenţă socială, comunităţi umane, spaţii şi condiţii de vieţuire, transport etc., între scurte etape de stagnare au făcut salturi masive din rău în mai rău, pentru a ajunge astăzi în pragul colapsului. Unele au trecut chiar şi peste acest prag. Cu toate acestea, politicienii ne vorbesc despre criză ca şi cînd ar fi, cu toţii, născuţi ieri, cel mult alaltăieri! Dintr-un anumit punct de vedere, totuşi, au dreptate: există şi un aspect nou al crizei. Doar că nu este nici economic şi nici nu ţine de infrastructurile sociale. Criza pentru care ne-am împrumutat 20 de miliarde la FMI, iar acum, ca să plătim ratele şi dobînzile, guvernul se precipită cu măsuri care ameninţă capacitatea de supravieţuire a populaţiei României, este cea a sistemului de guvernare şi de administraţie din România. Diagnosticul a fost pus pe hîrtii oficiale încă din anii "90 şi se regăseşte în toate rapoartele Comisiei Europene, preocupată de capacitatea de integrare a României în mecanismele instituţionale ale UE. Este o criză a statului, generată de greşelile de administrare, de administrarea frauduloasă sau cu rea credinţă a intereselor şi bunurilor publice, în ultimă instanţă, a Interesului Naţional. Rezultanta pe care o vedem astăzi ajunsă la maturitate este aceea că statul numit România, adică structura instituţională care asigură funcţionarea mecanismelor politice şi administrative ale societăţii româneşti, este nevoită să împrumute peste 20 de miliarde de dolari pentru a putea să-şi continue existenţa. Iar rezultatul nu este că vom avea o administraţie mai bună, ci că o putem păstra pe aceasta, care ne-a adus aici, unde ne aflăm astăzi. Particularitatea acestei crize, dincolo de faptul că este cea ale cărei cos-turi au fost trecute cel mai abrupt şi brutal în contul populaţiei, constă în faptul că rezolvarea ei este aşteptată tocmai de la cei care au produs-o. Ni se cere să credem că exact aceiaşi oameni, folosind aceleaşi reguli de funcţionare ale mecanismelor politice şi admnistrative, vor produce alte consecinţe, benefice, de data aceasta, pentru societate! Doar să le mai dăm alte 20 de miliarde, de data asta din buzunarele, salariile şi pensiile noastre. O speranţă, evident, lipsită de orice fundament. Adevărul simplu este că, înainte de a rezolva criza economică sau diferitele aspecte ale crizelor sociale care o cutreieră, societatea românească are de rezolvat criza statului, a guvernării şi administraţiei, a instituţiilor şi a grupurilor de interese care au acaparat politica şi infrastructura sa statal-instituţională pentru ca, în loc să asigure condiţii de dezvoltare, să împingă populaţia spre pragurile cele mai de jos ale supravieţuirii. Aceasta este problema centrală a societăţii ro-mâneşti. Iar ea a fost creată de faptul că politica şi cei care deţin rolurile principale într-o distribuţie cu tendinţă accentuată de "eternizare", din instrument menit să selecteze şi să promoveze interesele societăţii, a devenit un mecanism cvasi-au-tonom, scăpat de sub control social, menit să soluţioneze problemele deţinătorilor puterii. Societatea româ-nească, oamenii şi co-munităţile din care este formată au "achi-ziţionat", astfel, la ruleta măsluită a istoriei, cel mai costisitor, agresiv şi coroziv agent, dizolvantul ideal al tuturor rădăcinilor din care ar fi putut să rodeas-că dezvoltarea.