Cruciada copiilor

În ordinea astrală, spirituală şi istorică a destinului colectiv, numit România, există o Cruciadă a copiilor. A durat nouă zile, din 16, pînă în 25. A avut loc nu la anul 1212, ci hăt, tocmai în sfîrşitul lui 1989. În limbaj obişnuit, îi spunem revoluţia din Decembrie. Un cuvînt, mai degrabă o etichetă, sub care zace ascuns unul dintre cele mai tragice şi în acelaşi timp nobile momente ale unui popor care are forţa să strălucească prin individualităţi, dar nu s-a ridicat încă la tăria să o facă prin întemeierea, ori construcţia colectivă.

Arhetipul cruciadei noastre are prea puţin de a face cu reperele istorice. El a fost sculptat în genunile absolutului de geniul lui Lucian Blaga. Puţine texte ale culturii universale au o valoare asemănătoare de anticipare şi în acelaşi timp de interpretare a unei răspîntii de istorie a unei fiinţe colective.

De ce ar mobiliza cineva copii pentru o cruciadă? Nu pentru o cruciadă, răspunde Teodul, ci pentru un ideal. "De cînd fiii lui Adam au prins să se duşmănească, s-au întîmplat lupte multe între oameni. Dar toate au fost pentru bunuri din lumea aceasta: pentru pămînt mai gras, pentru turme mai mari, pentru comori mai de preţ, pentru frumuseţi mai rare. S-a vărsat sînge pentru blestemaţi doritori de putere şi pentru neputincioşi încăpăţînaţi întru putere. S-a irosit viaţă multă pentru cetăţi şi ţări, pentru aur şi vremelnic gînd, dar niciodată ca acum, pentru un mormînt". Desigur, nu un mormînt oarecare, ci singurul pe care s-ar fi putut întemeia, în sfîrşit, Ierusalimul, adevărata cetate a lui Dumnezeu pe pămînt. Ierusalimul copiilor lui Decembrie "89 nu are repere geografice, ci doar spirituale, iar numele său este Libertate. Pentru acest Ierusalim au plecat ei de lîngă mamele şi învăţătorii lor; pentru acest Ierusalim s-au adunat ei pe străzi, înfruntînd cu seninătate furtunile răzbunării unei lumi care-şi pierduse de mult busola, pentru a sta senini şi lipsiţi de orice apărare în faţa urii puterii, care nu mai avea, pentru copiii lumii ei, decît gloanţe.

Cum să izbîndească copiii, acolo unde nici puterea bărbătească a miilor de cavaleri nu a răzbit? "Măria ta, să nu mai vorbim despre părinţi, că mi se umple gura de sînge amar cînd mă gîndesc la noi, părinţii. La Ierusalim nu se porneşte cu pofte şi gînduri de oameni încercaţi; la Ierusalim se purcede ca spre vis şi moarte". Şi, spre moarte au plecat cei mai mulţi dintre ei! "Cavaleri le zici? Zi-le mai degrabă pe nume. Zi-le făcători de rele, călcători de jurămînt, tîlhari de drumul mare, nestatornici ca vîntul, schimbăcioşi ca norocul! Aceasta fu oastea plecată la Ierusalim să întemeieze cetatea lui Dumnezeu pe pămînt. Prăpădul era de aşteptat.."

Idealurile cer sacrificii! Uşor de zis, cînd nu eşti tu, ori copilul tău, cel care trebuie să facă sacrificiul acela, ultim, neîndurat şi înfricoşător, al morţii! Sacrificiul celorlalţi, da!, poate fi întîmpinat cu bunăvoinţă, cu dărnicie şi cucernicie. "Deschideţi copiilor grajdurile! Să li se aştearnă paie şi fîn. Curăţiţi ieslele, spălaţi podelele, daţi-le rogojini. Dimineaţa, fiecăruia pîne pentru şapte zile, peşte uscat, poame alese, şi pentru drum lung - la fiecare cîte două perechi de opinci!" Dar cînd tu şi sîngele tău trebuie să facă sacrificiul cel mare? "Copilul. Copilul meu - nu, niciodată!" "Lumină de totdeauna, Maică Precistă, astupă-mi urechile şi scoate-l din nesocotinţă! Nu, nu se poate! Cine m-a înnebunit? Doamne, Doamne, ce ne rămîne? Fă, Doamne, să nu ne plece copiii! În ce chip li se arată behemot calul de apă şi leviatan crocodilul? Cu ce înfăţişare şi cu ce spaimă? Iisuse Hristoase, păzeşte copiii! Opreşte-i să nu-i spulbere vîlvătaia deşertului, să nu-i mănînce spinii şi fălcile fiarelor! Trimite, Doamne, mila ta peste ei!"

Copiii cruciadelor, însă, mor! "Fiule, cruciada s-a sfîrşit. Au pierit pe drumuri toţi copiii. Cînd au ajuns în ţinutul prigonit fără de pîne şi-au mîncat opincile de foame şi au murit, iar alţii au fost arşi pe dinăuntru de focul negru de s-au făcut ca pămîntul şi cărbunele."

În drama lui Blaga, există o "răzmiriţă" a mamelor. O ridicare a glasului lor asupra puterii cetăţii. "Dă-ne copiii înapoi! Dă-ne copiii!! Copiii mîncaţi de peştii apelor! Copiii uscaţi de vîntul deşertului! Copiii mistuiţi de boalele cerului! Sîngele nostru! Copiii noştri, măria ta! Copiii tuturor mamelor, că noi i-am născut şi noi am suferit pentru ei!" La noi, mamele copiilor din cruciada lui Decembrie, cîte mai sunt, împart prin cimitire de piatră pomană de sufletul celor duşi, înveşmîntate în straie negre şi cu ochii pierduţi, fără puterea de a mai cere cuiva socoteală!

În textul lui Blaga, tot un copil este cel care vede în cele din urmă lumina cea mare. "Ce cîmpuri, mamă! Ce pîrtie de lumină pe valuri! Ce ape! Ce pămînturi!... Iată trestie multă, şi-o apă care curge prin papură. Nimeni nu ni se împotriveşte - nici o oaste, nici un vrăşmaş -, că noi suntem mulţi, copiii lumei. Şi iată-l şi pe micul Simion! Apucă spre dreapta, mai sus, mai sus! Cine a spus că ai murit Simion? Nu ai nimic, ai slăbit numai de drum şi eşti obosit, îţi arde sîngele! Nu umbla pe dungă! Şi tu, Gheorghe, de ce baţi marginile? Te dor ochii de pulbere? Vezi că tot v-am ajuns! Ah, cîţi copii!! Cîte sute, cîte mii! Sărim gardurile! Iată izbînda! Înainte, înainte"!

Şi Ierusalimul lor se chema Libertate! Iartă-ne, Doamne, că nici măcar să visăm nu suntem în stare, ceea ce ei au împlinit cu visul şi sîngele lor!