CU EXCEPŢIA CÂTORVA UNITĂŢI  Armata română este dotată la nivel de muzeu

• (Interviu cu domnul Sebastian Vlădescu, asociat al companiei "Lord Expert")

Reporter: Care este situaţia actuală a industriei de apărare autohtone? Dar procesul de înzestrare a armatei?

Sebastian Vlădescu: Înzestrarea armatei nu se face, iar industria de apărare este aproape moartă.

Armata României de 100.000 de oameni are nevoie de o înzestrare cel puţin la standard mediu NATO, având în vedere integrarea în structurile euro-atlantice. Industria noastră de apărare ar trebui să fie capabilă să susţină din punct de vedere tehnologic măcar mentenanţa, dacă nu chiar părţi din realizarea înzestrării în echipamentele respective.

Important este însă că astăzi înzestrarea armatei nu se face. Există un program bine definit, corect, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării încă din 2005. Există şase programe strategice, câte două pentru domeniu- aviaţie, marină şi forţe terestre. Cele şase programe strategice sunt, în 2009, la fel ca în 2005: definite, cunoscute. Au fost şi bugetate de-a lungul timpului. Nici măcar o licitaţie nu a început pentru, măcar, un program. Nici măcar despre un sistem de alocări directe nu s-a discutat.

Reporter: Acest program de înzestrare este impus de NATO?

Sebastian Vlădescu: Cuvântul "impus" este excesiv. În clipa în care ai intrat în NATO, îţi asumi anumite obligaţii, iar România şi-a asumat nişte obligaţii la nivel de forţe armate. Soldaţii armatei române trebuie să fie dotaţi la standard NATO, să fie în stare să interacţioneze cu un sistem cât de cât unitar care este sistemul NATO.

Sebastian Vlădescu: În setul de misiuni pe care România şi-l asumă în cadrul NATO nu sunt numai misiunile din teatrele de luptă, ci şi de patrulare în spaţiul european şi Marea Neagră. Organizaţia Nord-Atlantică trebuie să se asigure că pe flancul sud-estic european are o anumită capacitate, până când intervine o forţă capabilă cum ar fi forţa rapidă de intervenţie europeană sau forţa americană. Nu poţi să spui: sunt membru NATO, dar eu nu am armată.

Ca membru NATO, România şi-a asumat o armată de circa o sută de mii de oameni, de patru ori mai mică decât armata de pe vremea lui Ceauşescu.

Armata trebuie însă să fie capabilă să interacţioneze şi să acţioneze cu armatele statelor membre NATO. Această acţiune-interacţiune nu se poate face decât pe baza unor platforme tehnice comune.

În momentul de faţă, contează foarte mult partea de comandă şi control - zona în care îţi dai seama ce se întâmplă, care sunt ameninţările şi programezi acţiunile până când ajungi să tragi cu armele.

Avioanele nu se mai luptă ca în al doilea Război Mondial, în zona de vizibilitate, nu se mai trage cu puşca sau cu tunul ca să îţi dobori adversarul. În momentul de faţă, distanţa medie a unei lupte aeriene este peste 200 de km.

Importante sunt însă sistemele de pe avion care detectează adversarul şi acţionează.

Efectiv, asta devine armata în momentul de faţă. Iar armata română are nevoie de platformă. Platformă înseamnă avionul de luptă, o navă de luptă (fregată, corvetă, vânător), un tanc sau un blindat.

Următoarea decizie este ce sistem de comandă - control adaugi platformei şi care este interoperabilitatea lor. După care te hotărăşti cu ce armament dotezi - rachete sol - aer, rachete antiaeriene, rachete sol-sol, obuzier sau mitralieră.

Partea de armă efectivă este ultima decizie.

Despre soldatul în sine, în momentul de faţă, se discută ca despre o platformă.

Ca să concluzionez - ai omul, care este considerat platforma, ai sistemul lui de protecţie, un costum care încearcă să îl protejeze, deci ai o platformă protejată, şi ai un computer care este conectat cu sistemul central. Şi el acţionează în funcţie de ce i se spune.

Este o lume care devine extrem de electronică.

Reporter: Şi noi cum stăm?

Sebastian Vlădescu: Nu avem nimic din toate aceste lucruri şi este mare nevoie de ele.

Reporter: Dar cum ne acceptă NATO în condiţiile astea?

Sebastian Vlădescu: Într-o primă etapă, România a trebuit să-şi restructureze armata. Din organizarea cu regiment, divizie, corp de armată, armata română a trecut la organizarea NATO care se bazează pe brigadă, deci o unitate mai mică şi mai mobilă decât divizia. Acesta este un proces care a început în 2003, 2004, 2005 şi care este în prezent mai mult sau mai puţin încheiat. În paralel, însă, ar fi trebuit să începem procesul de înzestrare a armatei.

Reporter: Nu puteam să luăm un model din alte ţări?

Sebastian Vlădescu: Nu există un model într-o ţară. Sistemul de apărare este un sistem de alianţe. NATO este o alianţă. Dar inclusiv în interiorul acestor alianţe sunt interese. Când este vorba de înzestrarea armatei, interesele fiecărei ţări sunt mai solide decât interesele alianţei. Niciodată americanii nu vor spune: lăsaţi România să cumpere avioane europene pentru că este stat european. Deşi, în mod normal, România ar trebui, ca membru al Uniunii Europene, să susţină industria europeană.

Bătălia în această industrie se dă pentru sute de miliarde de dolari în fiecare an. Este foarte greu să spui că platforma americană este mai bună decât cea germană sau decât cea englezească. Pentru România, oricare este foarte bun, pentru că este mult mai mult decât avem noi şi oricare dintre ele este compatibil cu standardele NATO.

Deci, din acest punct de vedere, decizia până la urmă este mai puţin o decizie militară. În opinia noastră, a celor care conduc "Lord Expert", decizia ar trebui să fie o decizie cu o componentă politică şi componentă economică foarte solide în favoarea României.

Reporter: Ce face, de fapt, "Lord Expert"?

Sebastian Vlădescu: "Lord Expert" este reprezentanta, în România, pentru echipamente militare a unor mari producători din Europa. Lucrăm pentru companii europene cunoscute în domeniu. Una dintre acestea este Alenia, iar o alta, care este public, pentru că avem un acord de asociere cu Şantierul Militar de la Mangalia, este Lurssen Lar Investment din Germania. Pot să vă spun că sunt companii de prim rang.

Reporter: Câţi angajaţi are "Lord Expert"?

Sebastian Vlădescu: În jur de 9-10 angajaţi, plus colaboratori - specialişti.

Reporter: V-aţi ocupat de afaceri cu armament şi în trecut?

Sebastian Vlădescu: Împreună cu partenerul meu actual, Bogdan Ceauşelu, am fost asociaţi într-o primă firmă, "Boss Exim Trading" SRL, şi am încercat să exportăm stocurile armatei scoase din uz în foste ţări cliente ale României. În "88 - "89, România exporta echipamente militare cam de un miliard de dolari. Irak a fost cel mai important client al ţării noastre şi de acolo există şi o bună parte din datoria de 2,2 miliarde de dolari.

Reporter: Există zvonuri potrivit cărora trebuie să ai un nume, o garanţie, pentru a face afaceri în domeniul acesta.

Sebastian Vlădescu: Cred că cel mai important lucru pe care l-am dovedit a fost seriozitatea, faptul că nu am cerut bani, am lucrat întotdeauna pe contracte scrise pe termen lung, în care obligaţiile fiecărei părţi au fost foarte bine precizate. Iar faptul că ştim România este un avantaj.

Dacă, însă, întrebarea se referă la raportul poziţiei mele actuale faţă de poziţia trecută (n.r. - cea de fost ministru de Finanţe, în guvernul Tăriceanu), aceasta a fost şi este văzută în mod constant ca o problemă, ca o slăbiciune a companiei.

De exemplu, între momentul în care am reînceput să lucrez cu Bogdan Ceauşelu şi momentul în care am fost acceptat să devin acţionar al companiei, au trecut foarte multe luni în care compartimentele juridice ale companiilor respective au analizat riscurile prezenţei mele în această poziţie.

În principiu, oficialii nu sunt iubiţi, pentru că un oficial prezent într-o anumită companie creează riscul ca în orice moment competiţia să spună că acolo s-a câştigat pentru că a existat un oficial.

Din fericire, cred că principalul nostru argument vis-a-vis de orice fel de partener sau competitor este profesionalismul.

Din păcate însă, în România, există optica după care profesionalismul ar fi inexistent şi toată lumea merge pe ideea că lucrurile se rezolvă la un şpriţ, cu o şpagă.

În realitate, în acest business, există foarte puţine şpriţuri, relaţiile noastre sunt foarte puţin personale, iar în ce priveşte ideea vreunui ban negru, aceasta este absolut exclusă. Nu mai este acceptată nici măcar la nivel de discuţie teoretică. Ei spun: mai bine nu ne interesează.

Reporter: Au apărut ştiri despre licitaţia pentru achiziţionarea celor 48 de avioane multirol.

Sebastian Vlădescu: Nu există nicio licitaţie. Într-adevăr, România trebuie să cumpere 48 de avioane. Însă nu există o procedură în momentul de faţă. De asemenea, România trebuie să cumpere 4 corvete. Nu există o procedură de achiziţie de corvete.

Reporter: Avem un submarin care nu poate fi folosit pentru că nu are baterie.

Sebastian Vlădescu: Da, avem un submarin rusesc de 25 de ani. Într-adevăr, este nefolosit. După 30 de ani nu ştii dacă este nou sau nu. Nu ştii cum mai e coca, dacă mai este bună, dacă nu e bună, dacă a mai testat-o cineva la presiune. Nu poţi să pui gaj pe el. Este un echipament care, înainte de a-l folosi, trebuie, în primul rând, să îl testezi. Trebuie dus pe un şantier, scos din apă, testat pe uscat pentru a-i depista slăbiciunile în structură. Abia după aceea vezi dacă îi pui baterii sau nu.

Reporter: Deci, dotarea armatei ...

Sebastian Vlădescu: În principiu, la nivel de dotare, cu excepţia câtorva unităţi care se pot număra pe degete, armata română este dotată la nivel de muzeu.

Armata română nu are puşti standard NATO, ci este încă o unitate bazată pe AKM.

Suntem foarte departe în ceea ce priveşte dotarea, iar inclusiv scandalul de acum (n.r. - afacerea "Desintco") duce în derizoriu o lume care ar trebui să fie foarte interesantă şi foarte importantă pentru România.

Înzestrarea armatei este un program de ordinul miliardelor. Prima etapă, după opinia noastră, ar putea costa între 2,5 şi 3,5 miliarde de euro. Oricum, dacă ne-am pune pe treabă acum, prima etapă de înzestrare a armatei ar dura între 5 şi 7 ani. Pentru că prima navă nouă pe care ar putea să o cumpere România nu soseşte înainte de 4 ani, iar un avion ar putea veni în 3 ani. Durează foarte mult să realizezi aceste echipamente. Dacă dai comanda acum, produsele vin în 3-4 ani. Şi sunt valabile 25-30 de ani.

Reporter: Ce vreţi, de fapt, să aduceţi pe piaţa autohtonă?

Sebastian Vlădescu: "Lord Expert" încearcă să aducă un concept nou, de cooperare, pe această piaţă. Nu ne interesează doar vânzarea unui obiect către armata română.

Vânzarea unui obiect către armata română este foarte bună şi poţi câştiga bani care sunt mult mai puţini decât îşi închipuie lumea că se câştigă în acest domeniu.

Comisioanele sunt extrem de limitate pentru că piaţa este foarte competitivă. La valori mici se discută despre comisioane de trei, patru la sută. La valori de sute de milioane se oferă comisioane între 1 şi 2,5%. Iar când te duci la miliarde, 1% deja este un vis. Iar banii vin în 5-7 ani.

Interesul producătorului străin este să realizeze cât mai mult la el în ţară. Interesul României, atât al armatei, cât şi al industriei româneşti, ar fi să se producă aceste echipamente aici, în România.

Astăzi, România nu poate să construiască un fighter sau o navă de luptă. Ar putea să monteze camioane sau maşini de luptă 4x4, 8x8. În niciun caz nu poţi să produci motoare competitive azi în România şi nu construieşte nimeni o fabrică pentru cât ne trebuie nouă, 2000 de camioane. Am putea însă să ne gîndim să realizăm montajul, partea de tăblărie, asamblarea finală a unor echipamente militare.

În aceste condiţii, dacă mâine îţi asumi un program de 3 miliarde pentru înzestrarea armatei, ai putea ca în felul acesta măcar un miliard să îl întorci în România sub formă de taxe, impozite încasate din activitatea care se desfăşoară în România. Dacă adăugăm şi programul de offset pe care trebuie să şi-l asume, s-ar putea ca în zece ani să echilibrăm balanţa între costurile dotării armatei şi avantajele dotării armatei. România plăteşte 3 miliarde de euro şi primeşte obiectul respectiv, generează locuri de muncă, taxe şi, cel mai important, ar putea să primească transfer tehnologic.

Pentru că industria noastră de apărare este astăzi foarte rămasă în urmă. Nu putem să participăm la modernizarea sau la mentenanţa echipamentelor NATO, pentru că nu avem baza tehnologică. Aceasta este bătălia noastră, a celor de la "Lord Expert". Vrem să combinăm conceptul de înzestrare al armatei cu dezvoltarea industriei de apărare din România. Pentru că o ţară, dacă tot nu este neutră şi se dotează, trebuie să aibă şi capacitatea ca acele echipamente să fie funcţionale.

Trebuie să reducem dependenţa de un partener extern. Pentru că nu ştii ce se va întâmpla în 10-15 ani din punct de vedere economic sau politic.

Pentru noi, un scandal de genul "Desintco", în care totul se duce în derizoriu - cineva a făcut sau nu a făcut, pentru că nu este clar dacă s-a făcut ceva ilegal - ne afectează foarte tare pentru că generează blocaje instituţionale.

Lumea se sperie şi spune: orice ar fi, miroase, nu vrem să avem de-a face, nu ne place, nu ne băgăm.

Reporter: L-aţi auzit pe Aurel Cazacu care a spus: "Mircea Băsescu era o garanţie"...

Sebastian Vlădescu: Este exclus ca o companie serioasă din domeniul acesta să semneze un contract cu o societate în care fratele preşedintelui ţării respective este asociat.

Dacă mâine un producător de avioane ar semna un contract cu firma domnilor respectivi (n.r. - "Desintco"), în care asociat este fratele preşedintelui, din acel moment, acea firmă n-ar mai conta în bătălia pentru vânzarea avionului respectiv. Din punctul nostru de vedere, avionul acela care este reprezentat de firma respectivă nu intră în discuţie pentru că el niciodată nu va putea să câştige operaţiunea. Absolut niciodată.

Reporter: Ce concurenţă aveţi?

Sebastian Vlădescu: Probabil că încă trei - patru firme, pe fiecare domeniu de activitate - navală, terestră, aeriană.

Reporter: Există pericolul să fim excluşi din NATO pentru că nu ne înzestrăm armata?

Sebastian Vlădescu: Nu, însă există pericolul să contăm mai puţin. Şi am putea conta mai mult. Aici este un "joc". O lume în care părţile - militară, politică, diplomatică, economică - sunt foarte legate unele de altele.

Opinia mea este că un stat ca România are nevoie de un partener global solid, nu vorbesc de alianţe de genul NATO sau grupări economice de genul UE, ci de un partener solid de care să se lege.

Câteodată, chestia asta sună a îngenunchiere în faţa cuiva.

România este departe să fie solidă, pe propriile ei picioare, economic în primul rând.

Am făcut paşi politici în direcţia bună, mai facem şi paşi înapoi, dar în general suntem un stat democratic european. În ceea ce priveşte economia, însă, suntem foarte departe de standardul mediu european.

Eu cred că avem nevoie, mai ales în perioadele de criză, să avem un partener tutorial, pe cineva care să ne ajute.

Să ne ajute, să facă lobby pentru noi în Uniunea Europeană, să facă transferuri de tehnologie sau de locuri de muncă în România. Şi România să ofere ceva, de la achiziţii de echipamente militare la susţinerea programelor ţării respective în diverse alianţe, grupări economice sau în altă parte.

Reporter: Cu cine am putea încheia un astfel de parteneriat?

Sebastian Vlădescu: Eu am propria mea idee şi, făcând nişte analize, nu rămân foarte multe state.

Cred că, în condiţiile în care România a devenit stat membru al UE, trebuie să ne concentrăm pe Uniunea Europeană. Dacă ne uităm în Uniunea Europeană, avem trei posibile opţiuni, din care una este în pole position pentru că este cea mai solidă economie -Germania, Franţa, Italia.

O decizie va trebui luată la un moment dat, iar componenta de achiziţii pentru înzestrarea armatei poate fi unul dintre argumentele utilizate de România pentru a intra în acest tip de parteneriat.

Reporter: În mai, la şedinţa CSAT, s-a amânat programul de înzestrare a armatei.

Sebastian Vlădescu: Programul de înzestrare a armatei se amână în mod constant din motive financiare. Expresia curentă care se utilizează este "nu avem bani", sau "nu sunt bani", sau "nu ne-a dat Ministerul Finanţelor bani".

De-a lungul timpului, programele au fost de câteva ori bugetate şi nu s-a făcut nimic, nu s-a deschis nicio procedură, nu s-au făcut paşi înainte, iar în momentul de faţă este, până la urmă, o decizie politică.