Cu furcile după oligarhi

Dacă nu l-aţi citit până acum, vă sugerez să căutaţi pe Internet articolul recent The Pitchforks Are Coming... For Us, Plutocrats (Vor veni cu furcile... după noi, plutocraţii). Autorul, Nick Hanauer, este un miliardar american. Un "capitalist fără rezerve", aşa cum se descrie singur. A făcut bani mai ales în comerţul online. Are firme, acţiuni, iahturi, vile şi maşini.

Articolul lui Hanauer face deja, din câte văd, ceva valuri pe Internet. Teza sa este simplă şi deloc originală. Economiile avansate sunt caracterizate de un grad extrem de înalt de polarizare socială. Ne apropiem de un punct în care această polarizare devine nesustenabilă. Rezultatul? O explozie socială. Pe "stil vechi". Violentă. Cu furci şi cu topoare.

Soluţia lui Hanauer, pentru a salva capitalismul? Mai multă atenţie la drepturile consumatorilor şi ale salariaţilor. Asta înseamnă, printre altele, salarii minime legale considerabile, pentru a le permite un nivel de viaţă bun.

Ceea ce este destul de surprinzător, la Hanauer, nu este, cum spuneam, conţinutul articolului său. Ci faptul că este scris de un "zilionar", care are mai mulţi bani în bancă decât multe state naţionale.

Nu am să comentez acum articolul lui Hanauer - faţă de care am unele rezerve, dar despre care cred că formulează şi unele argumente interesante - ci doar am să îl folosesc ca pretext pentru a discuta o chestiune mai generală. Există oligarhie?

Să ne înţelegem. Întrebarea este destul de tehnică. Nu întreb dacă există oameni bogaţi sau chiar ultra-bogaţi. Desigur că există. Nici nu întreb dacă în unele ţări există grupuri numite, metaforic, "oligarhi", "baroni" sau "plutocraţi". Şi acestea există. Nici măcar dacă există o clasă, influentă sau chiar dominantă, de bogătaşi.

Ceea ce întreb este dacă există oligarhie în sensul clasic al termenului. Adică dacă există regimuri caracterizate de o linie de fractură centrală între (foarte) bogaţi şi (foarte) săraci. Pentru Platon, oligarhia este regimul unde accesul la puterea politică este posibil doar pentru cei care deţin o proprietate considerabilă. Rezultatul este excluderea celorlalţi. Cetatea oligarhică, pentru Platon, este un loc în care co-există, de fapt, două comunităţi separate, a bogaţilor şi a săracilor, care conspiră neîncetat una împotriva alteia.

Cât de utilă este această descriere? Acum ceva ani, într-o dezbatere de la televizor, unul dintre invitaţi a invocat termenul "oligarhie". Altul, dintre "comentatorii" oficiali ai postului, l-a întrerupt. "Nu e relevant, nu mai există astăzi oligarhie, este un termen folosit doar de comunişti şi de fascişti!".

Eu, spre deosebire de comentatorul cu pricina, cred că noţiunea de "oligarhie" este foarte relevantă. Şi nu pentru că este folosită, printre alţii, de Hanauer (chiar în forma sa radicală, "plutocraţie"). Ci pentru că este utilizată intens în analiza socială a ultimilor ani.

Dacă articolul lui Hanauer v-a pus pe gânduri, trebuie să vă previn. Cartea lui Jeffrey A. Winters, Oligarchy (Cambridge, 2011; premiul Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice pentru cea mai bună lucrare de politică comparată) este capabilă să şocheze. Nu doar pentru că Winters descoperă oligarhia la fiecare pas, din Roma antică, prin Veneţia şi până în zilele noastre, în Singapore, Indonezia sau Statele Unite. Ci, mai ales, datorită definiţiei pe care o dă oligarhiei.

Pentru Winters, oligarhia este un grup care se angajează, prin diferite mijloace, în apărarea averilor membrilor săi. Aceste mijloace pot fi violente, însă în societăţile moderne sunt mai degrabă legale, non-violente.

Oligarhii contemporani utilizează ceea ce Winters numeşte "industria de apărare" a (mega)averilor. Printr-o ţesătură complicată de firme şi fundaţii, profitând de un lobby discret şi eficient, oligarhii se sustrag taxării care cade, astfel, pe umerii contribuabililor ordinari. Recordul, cred, a fost atins de unele conglomerate multinaţionale care au creat, din pix, rezidenţe fiscale virtuale, altfel spus, situate nicăieri, perfect invulnerabile.

Dacă Winters are dreptate, atunci o viziune precum aceea a lui Hanauer începe să aibă sens. Probabil că nici o societate nu poate rezista la infinit unei fracturi sociale care se propagă exponenţial. Hanauer este foarte clar: "Dacă politicile noastre nu se schimbă radical, clasa mijlocie va dispărea, iar noi ne vom întoarce la situaţia Franţei de la finele secolului al XVIII-lea. Înaintea Revoluţiei".

La noi, unul dintre textele remarcabile despre Revoluţie şi despre oligarhi este romanul lui Nicolae Filimon, "Ciocoii vechi şi noi" (1862). Închei, spre aducere-aminte, cu pasajul în care Dinu Păturică, cu averea confiscată şi ajuns prizonier la Teleaga, citeşte, siderat, o scrisoare: "Dinule, m-am dus de mai multe ori la Vodă să-l rog pentru tine şi l-am găsit totdeauna neînduplecat; iar în cele din urmă mi-a spus-o ritos, că o să te lase să putrezeşti în ocna părăsită, ca să slujeşti de pildă altor hoţomani ca tine."