Cultul "datoriei"

În România se trăieşte sub semnul datoriei. Poate şi din această cauză dreptul este suspectat, limitat sau eludat. Datoria e sfîntă: ea se plăteşte şi răsplăteşte. Iar politicienii sunt oameni cu simţul datoriei. Nici finanţatorii din campanie, nici grupurile de afaceri dubioase, nici politicienii sacrificaţi pe altarul moralei, nici securiştii deghizaţi în apărători ai liberei întreprinderi şi democraţiei nu vor rămîne fără răsplată. Iar odiseea legislativă a DNA sau pachetul de legi privind siguranţa naţională sunt bune exemplificări ale acestui cult naţional. Sentimentul datoriei învinge orice, chiar şi legea, şi bunul simţ.

Cu legea e cel mai simplu: dacă nu poate fi strecurată sau deturnată de la sensul ei afirmat, este pur şi simplu respinsă. A dovedit-o ordonanţa DNA. Morala istoriei este clară: partidele rămân stăpînele absolute ale jocului. Restul e iluzie. Sau iluzionism. Nu contează nici cota de încredere, nici presiunile publice. Cîinii latră, caravana trece! Cînd senatorul Ion Vasile a declarat că a fost rugat de membrii ai aşa zisei coaliţii majoritare fie să voteze împotrivă, fie să se abţină, spusele sale au trecut ca vîntul. Un şuierat, cîteva comentarii şi gata. Şi dacă senatorul buzoian spune adevărul? Să-i fie de bine! Dar lucrurile nu s-au oprit aici: Marko Bela a simţit nevoia să transmită prin intermediul presei ministrului Justiţiei, Monica Macovei, o constatare: nu are o relaţie potrivită cu Parlamentul. Şi pentru că Parlamentul e suveran, iar partidele sunt cele ce deţin controlul, complicitatea transpartinică a reuşit să îndepărteze pericolul. Cu motto-ul "Parlamentari din toate partidele (inclusiv PD?), uniţi-vă!" pericolul DNA a fost depăşit. Tocmai de aceea, de o eventuală asumare a răspunderii guvernului pentru o lege cu acelaşi conţinut ca Ordonanţa DNA nici nu se mai discută. Căci, astfel, partidele nu ar mai putea negocia. Procedura parlamentară este ideală: lungeşte dezbaterea pînă trece raportul de monitorizare al Comisiei Europene. După aceea, ordonanţa poate va fi respinsă definitiv, ori, mult mai convenabil, desfigurată. Între timp, chiar dacă DNA mai funcţionează (dacă preşedintele îşi exercită veto-ul), elanul va fi mult diminuat, căci avertismentul a fost deja transmis.

Nimic nu a contat, nimic nu a fost precupeţit. Este de la sine înţeles: interesele naţionale sunt interesele partidelor. Şi dacă aderarea la UE periclitează partidele şi păpuşarii din culisele politicii, atunci integrarea nu mai reprezintă chiar o prioritate. Ion Iliescu, într-un acces suveranist a atras atenţia reprezentanţilor UE, dar mai ales ambasadorilor american şi englez să nu-şi depăşească atribuţiile. Pentru temperarea ofensivei juridice nimic nu e mai potrivit decît contra-atacul. Mai mult sau mai puţin întîmplător, ca şi pentru fostul preşedinte, şi pentru Mircea Geoană, DNA este o armă nucleară selectivă: ţinteşte doar adversarii politici ai "puterii portocalii". Demonstraţia e simplă: poliţia politică există, iar DNA este instrumentul ei. Şi, pentru a confirma aceste suspiciuni, tocmai acum reîncepe dezbaterea despre legile siguranţei naţionale. Dacă, aşa cum indică sursele informate, în şedinţa CSAT de astăzi se vor dezbate atît crearea centrului de control prezidenţial asupra serviciilor secrete, cît şi acordarea de competenţe sporite acestora (mai ales SRI) sub dubla acoperire a luptei împotriva corupţiei şi antiterorismului (cercetări premergătoare urmăririi penale, dreptul la percheziţie, interceptările telefonice mai uşor de realizat) tema poliţiei politice va exploda.

Dacă DNA este o instituţie juridică şi civilă, serviciile secrete nu au acest avantaj. Iar urmaşii securităţii nu au dovedit, într-un deceniu şi jumătate, un apetit democratic prea dezvoltat. Iar activitatea lor ascunsă nu poate trezi încrederea. Să fie cineva interesat ca astfel să îl compromită pe Traian Băsescu? Căci soluţia este inversă: instituţiile civile trebuie întărite, iar serviciile strict controlate. Statul este civil sau nu este deloc. Obsedaţi de "datoriile" lor, acumulate prin compromisuri de un deceniu şi jumătate, politicienii se ascund în spatele uşilor închise. Doar acolo mai pot oficia cultul "datoriei". Lumea însă se schimbă şi logica dreptului, a legii şi a spaţiului public, cu sau fără voia lor, va învinge. Dar cu ce preţ?!