Cultura instituţională

Presa, sensibilul instrument care înregistrează mişcările atmosferice (dincotro bate vîntul!), temperatura (cine, în ce suc şi la cîte grade fierbe!), precum şi celelalte variaţii ale mediului nostru politic, ne dă de ştire că "ceva se întîmplă" în lumea relativ închisă a "serviciilor". Un iz de ofensivă se face simţit, ba prin strategia de securitate, ba prin legile care le re-înfiinţează (pe cele care merită, desigur!), ba prin zicerile publice prezidenţiale şi prim- ministeriale. Formulele, mai mult sau mai puţin absconse, vorbesc despre revenirea "agentului" în dinamica procesului de administrare a justiţiei (fazele preliminare, desigur!), de libertatea lui de a se informa "prin mijloace specifice" cu mandat "de la cin" se nimereşte", despre ce şi cum se mai mişcă prin conturile noastre, prin casele noastre, prin viaţa noastră, prin capul nostru şi, de ce nu, prin atît de periculoasele noastre vise şi coşmaruri. A reînviat, cu aceeaşi ocazie, dis-cuţia (dacă aşa poate fi numită bătălia pentru putere dintre Premier şi Preşedinte), pe seama Comunităţii de informaţii. Ba, chiar şi despre CSAT, despre rădăcinile lui istorice, ideologice şi de statut legal s-a pornit sfada între cele două capete ale puterii noastre executive.

Ipoteza privilegiată, îndeobşte, pentru a explica acest turbion, este "apetitul autoritar", dacă nu chiar "dictatorial" al Preşedintelui în funcţiune, căruia ar încerca să-i stea stavilă Premierul şi ceva societate (cu epoleţii pe sub mantaua) civilă.

Ca mai toate explicaţiile vieţii sociale care se bazează doar pe un singur principiu, şi aceasta are mari şanse să fie eronată. O privire mai atentă asupra "serviciilor", sub aspectul "culturii instituţionale", spulberă fără dificultate ideea că impulsurile vin doar din direcţia Preşedintelui, presupunînd că unele chiar vin de acolo. Mult mai credibil este că ele sînt pusee de elan şi entuziasm instituţional, generate de o cultură specială, în care aceste instituţii continuă să se scalde, pe care o secretă permanent, pe baza unor mecanisme adînc înscrise în "codul lor genetic".

Totul începe de la cuvîntul-cheie "special", uneori înlocuit cu "secret", definind caracterul acestor instituţii, altfel publice!

Cultura instituţională a serviciilor are cîteva răspunsuri precise la întrebarea: De ce sîntem "noi" speciali? Noi, adică instituţiile şi, pe cale de consecinţă, noi cei care facem parte din aces-te instituţii, noi care sîntem celulele lor vii, ţesuturile, scheletul, creierul, sîngele şi alte organe necesare vieţuirii lor ca un organism viu, inteligent...independent....impertinent! (Pardon, m-a luat Caragiale pe dinainte!)

Primul răspuns este pentru că "noi" facem ceva "special". Aici se despart două conotaţii: 1. special, pentru că nimeni nu mai face ceea ce facem noi; 2. special, pentru că serveşte unui scop ieşit din comun, adesea doar de noi şi de Stîlpul Puterii ştiut.

Al doilea răspuns este pentru că noi sîntem "gardienii", "cîinii credincioşi de pază", (nu neapărat necondiţionat) ai......şi urmează, după caz şi după timpuri, o întruchipare sau alta a autorităţii care domină ideologia politică: statul, partidul, democraţia, Tovarăşul-Tovarăşa, cuceririle revoluţionare ale poporului, ale socialismului-comunismului, siguranţa naţională, securitatea naţională, suveranitatea etc.

Al treilea răspuns este pentru că relaţia noastră cu "restul lumii" şi mai ales cu Legea este specială - noi sîntem cei "autorizaţi" să mergem pe frînghia subţire care desparte legalul de ilegal, ştiind dinainte că dacă se întîmplă să mai călcăm strîmb, o facem cu imunitate, pentru că "noi ne riscăm viaţa în fiecare clipă", "noi sîntem de partea bună a cauzei".

Al patrulea răspuns este pentru că, în logică şi exercitarea puterii, "noi" sîntem instrumentul indispensabil al oricărui deţinător nominal al acesteia. "Fără noi, treburile murdare ale politici, nu are cin" le face". El este efemer, mai ales în democraţii, noi sîntem pietrele care rămîn, după ce apa de ploaie a alegerilor a trecut.

Al cincilea răspuns este că, din principiu, pentru acţiunile noastre, nu noi sîntem responsabili, ci altcineva. Poate fi un om politic aflat în exercitarea unei funcţii executive, poate fi "şeful cel mare", singurul care vorbeşte în numele nostru şi al instituţiei. Imunitatea şi impunitatea în faţa legilor juridice şi morale este garantată. Uneori, chiar prin lege!

Cu atîtea motive esenţiale de a se simţi speciale-speciali, serviciile şi oamenii lor au, în mod natural, mari dificultăţi să se comporte normal. Doamne fereşte, să credeţi că acest lucru se întîmplă doar la noi! Se întîmplă peste tot, mai ales acolo unde serviciile au ceva "tradiţie" şi "istorie". La noi, moştenirea stalinisto-socialist-naţionalist-ceauşistă a accentuat doar unele din aceste înclinaţii "speciale": o cultură făţişă a dispreţului faţă de lege, mai presus de care "ei" se află din principiu; o cultură a obedienţei faţă de Stîlpul Puterii; un uriaş, genuin şi neascuns dispreţ faţă de "ciumpalaci" şi alte "micro-organisme" ale exis-tenţei sociale, care-şi zic în mod rizibil "Oameni"; o frică viscerală de "dezvăluirea activităţilor interne" - ceea ce naşte în interior un castel kafkian de delaţiune, suspiciune, coterii, bisericuţe, dosare şi alte "sisteme de asigurări" pentru cazuri de forţă majoră, un noian de "mij-loace şi acţiuni de auto-apărare" folosite de fiecare împotriva celorlalţi. Aici se poate observa gena tarată responsabilă de ineficienţa structurală a acestor intituţii, în raport cu scopurile pentru care există în spaţiul public.

Pentru a scoate "serviciile speciale" din penumbra puterii şi din logica distructivă a auto-suficienţei, ele ar trebui re-inventate. Iar dacă nu, măcar "altoite", "însămînţate" cu două principii fundamentale: răs-pundere personală şi ierarhică, în faţa legii, pentru deciziile şi acţiunile care încalcă legea; şi transparenţă în privinţa obiectivelor funcţionale şi a eficienţei instituţionale.

Pînă atunci, ele se re-inventează singure, conform codului genetic moştenit. Cu sau fără sprijinul activ al unui Preşedinte sau altul.