Cum pierd întotdeauna clasele populare

Rata inflaţiei indusă de criza economică provocată de pregătirea şi izbucnirea războiului din Ucraina împovărează toate categoriile sociale, dar cele mai afectate, aşa cum s-a întâmplat şi în timpul pandemiei de Covid, vor fi clasele populare. De reacţia acestora la crize va depinde - mai mult chiar decât în criza economico-financiară din 2008-2012 - traiectoria democraţiilor liberale. Nu întâmplător, strategia Rusiei de pregătire a războiului împotriva Europei unite şi a democraţiei liberale început în Ucraina a vizat, în special, disocierea claselor populare de elite.

Dar ce sunt aceste clase populare? Conceptul clase populare ("clasele de jos" - Lower class - ori mai cunoscuta la noi, mai ales în comunism, "clasă muncitoare) provine din sociologia secolului trecut şi desemnează o clasă socială care, într-o societate dată, se deosebeşte prin mai multe caracteristici (venituri, patrimoniu, educaţie, locuire etc.) de clasele de mijloc (Middle class) sau de sus (Upper class), formată din elitele antreprenoriale şi administrative. În discursul populist această clasă este echivalată "poporului" şi considerată sigura autentică.

Dacă în teoria marxistă proletariatul trimitea la salariaţi şi în special la muncitorii care nu deţineau mijloacele de producţie, în sociologie clasele populare au o definiţie descriptivă şi empirică ce ia în considerare inegalităţile economice, juridice, politice, etnice, religioase şi sexuale care există într-o societate dată. Or, aceste inegalităţi structurale între clasele sociale şi grupele de vârstă devin, în anumite cazuri, un handicap major care poate genera convulsii sociale sau politice.

Inflaţia ridicată provocată de criza actuală are drept consecinţă epuizarea rapidă a economiilor claselor populare - atunci când acestea există - pentru acoperirea cheltuielilor zilnice. Crizele succesive care au afectat în ultimele două decenii societatea occidentală, dar mai ales clasele populare, au crescut în mod semnificativ capacitatea acestora de a se proiecta pozitiv în viitor, deci, sintetic spus, insecuritatea socială. Această situaţie, generată de percepţia subiectivă a extinderii stării de sărăcie, a condus la intrarea în zona insecurităţii sociale a unor categorii sociale care erau considerate ca fiind protejate de sărăcie, în special de sărăcia monetară, cum ar fi muncitorii şi categoriile populare, dar şi cei care desfăşoară activităţi independente şi mulţi dintre pensionarii. Toţi aceştia sunt uşor de influenţat de diferitele forme de populism, iar frustrările lor socio-economice iau o formă politică extremă.

Din aceste motive, măsurile de protecţie socială care să atenueze impactul crizei asupra stării economice a claselor populare, măsuri care trebuie finanţate cumva, sunt puse în practică în toată lumea. Între timp, un discurs neoliberal care neglijează sau refuză să accepte asumarea costurilor sociale ale crizei, este promovat cu obstinaţie de unii reprezentaţi ai clasei antreprenoriale. De fapt, proba compatibilităţii clasei antreprenoriale cu valorile democratice se poate cel mai bine observa în astfel de momente critice.

Iar istoria ne arată că de multe ori clasa antreprenorială a preferat să abandoneze valorile democratice decât să renunţe la avantajele sale. Într-o carte excelentă, dar mai puţin cunoscută, din 1982, Cine a votat pentru Hitler? (Who Voted for Hitler?) a lui Richard Hamilton, aflăm, de exemplu, că la Berlin, la alegerile din 1932, "cel mai important sprijin pentru naţional-socialişti a venit din cartierele locuite de clasa de mijloc şi superioară". Or, lăsând la o parte votul evreilor şi catolicilor care au votat pentru Partidul de Centru, cifrele arată că partidul nazist a obţinut aproximativ 60 la sută din voturi în acele districte - dublul mediei naţionale. Clasele populare au fost mai circumspecte, doar o pătrime au votat pentru Hitler, dar apoi, datorită politicilor sociale şi economice iniţiate de naziştii ajunşi la putere, s-au lăsat "cumpărate" şi au devenit susţinătoarele regimului. Oare istoria se va repeta?