Curier diplomatic

În ziua de azi, cînd diplomaţia, mai ales cea la nivel înalt, este un soi de turism electoral, amestecat cu turism economic şi pigmentată, pentru cît mai cuprinde, cu turism, pur şi simplu, faptul că Preşedintele Franţei şi-a programat în agendă o vizită la Moscova, nu este un fapt care să stîrnească cine ştie ce preocupare, ori interes. De altfel, cine deschide ziarele din Hexagon, va observa, cu uşurinţă, că subiectul vizitei prezidenţiale este repede pierdut printre paginile consacrate scandalului EADS, ori vizitelor la tribunal ale fostului Premier de Villepin, în scandalul Clerstream. În ciuda efectului de banalizare, pe care îl sugerează preocupările politice curente, deschiderea oficială a "frontului de est" de către noul Preşedinte francez, nu este chiar lipsită de importanţă şi de semnificaţie.

Nicolas Sarkozy şi-a desenat apăsat un profil de lider european, acest lucru însemnînd nu doar că este gata să se folosească de subiectele europene pentru propriile interese politice, cum a fost cazul predecesorului său, ci că îşi asumă acţiuni şi intervenţii menite să procure Europei o parte din soluţiile de care are nevoie, la noianul de probleme sub care ameninţă să se scufunde. Sarkozy merge la Moscova, ca Preşedinte al Franţei, dar ca mandatar al Europei. Subiectele anunţate pe agendă se referă la probleme controversate şi grave ale politicii internaţionale curente, cum este cazul soluţiei pentru Kosovo, ori al temperării elanului nuclear al Iranului. În primul caz, este vorba nu doar de o miză politică, ci de una care vizează securitatea Europei. În chestiune este chiar modelul după care ar putea fi gestionate crizele ce ameninţă continentul de la un capăt la altul, ca urmare a tendinţei de pulverizare a puterilor sale mijlocii; active fiind deja crizele din spaţiul fostei Iugoslavii şi din Belgia, "îngheţate" sau semi-îngheţate fiind deocamdată cele din Spania, Italia, Marea Britanie, Rusia şi, de ce nu, România. Abordarea temei Kosovo doar prin prisma trecutului, ori mai rău, cu gîndul că este o parte a istoriei care a trecut deja în cărţile şcolare se dovedeşte falimentară. Tot mai mulţi lideri politici se uită la "soluţia Kosovo" gîndindu-se la viitor. Nu plini de speranţă şi încredere, ci aprehensivi şi bîntuiţi de coşmaruri. Ce rol ar trebui să aibă ONU? Cum şi cînd ar trebui să intervină autoritatea directă a marilor actori internaţionali, în soluţionarea acestui tip de crize? Este acceptabilă, pentru viitor, amputarea teritorială a unui stat, ca preţ pentru greşelile liderilor săi politici, la un moment dat? Pînă unde sunt dispuse marile puteri, Statele Unite şi Rusia, să-şi joace rivalităţile, în cazul Kosovo? Ce faci cînd lucrurile sunt, dacă nu scăpate de sub control, aproape imposibil de gestionat în viitorul imediat? Ce să faci cu bîlbîielile politice de tipul "soluţiei" Ahtiisari, privind "independenţa supravegheată", după ce ai stîrnit pojarul revanşei anti-sîrbeşti, ridicată la rang de ideologie oficială de reprezentanţii populaţiei de origine albaneză din provincia Kosovo? Poate Europa inventa şi susţine cu şanse de succes o soluţie "europeană" pentru Kosovo, după ce a eşuat lamentabil, atît la izbucnirea crizei Iugoslave, cît şi în cazul precis al Bosniei-Herţegovina? Desigur, nici una dintre aceste întrebări nu are, la Moscova, un răspuns pe care Nicolas Sarkozy să-l poată lua cu sine! Pe de altă parte, toată lumea este astăzi de acord că oricare ar fi răspunsurile inventate, în cele din urmă, de Europa, nici unul nu poate fi solid implementat fără un grad relativ ridicat de cooperare politică cu Rusia. Europa are nevoie de Rusia, nu doar pentru a-şi asigura nevoile energetice, ci mult mai mult, pentru a-şi realiza obiectivele imediate de securitate, ceea ce o pune într-o poziţie de negociere foarte slabă. Iar acest lucru, Vladimir Putin îl înţelege mai bine ca oricine! Cu greu s-ar fi putut găsi un om mai potrivit pentru a-l exploata în raporturile de putere care se redesenează, peste tot, pe harta lumii!

Tema aspiraţiilor nucleare iraniene este una specială pentru relaţiile dintre Rusia şi Franţa, întrucît cele două ţări sunt principalele responsabile de creşterea potenţialului ştiinţific şi tehnologic care a făcut posibil programul nuclear de azi al Iranului. Ambele au fost mînate în politica lor din ultimele decenii faţă de Iran de aceeaşi logică funestă, de sorginte machiavellică: "Inamicul inamicului meu este prietenul meu". "Inamicul" fiind Statele Unite, mai precis pretenţia liderilor ultra-conservatori care conduc America de la începutul anilor "90 de a asuma un statut de hiper-putere mondială, de a se "elibera" de constrîngerile de cooperare politică, la care îi "condamnase" perioada războiului rece, inclusiv de a se elibera de inhibiţia de a folosi, la nevoie chiar pe scară largă, forţa militară, pentru redesenarea zonelor de influenţă geo-strategică. În faţa acestei pretenţii, de altfel, complet nerealist formulată, nu doar Franţa şi Rusia au reacţionat negativ, ci multe alte state, inclusiv China. America nu va putea să-şi reformuleze radical politica internaţională, pînă la schimbarea locatarilor de la Casa Albă. Pînă atunci, însă, Iranul nu poate fi lăsat să-şi fructifice avantajele tehnologice, după cum nu este de lăsat să se precipite o criză subită, declanşată de utilizarea masivă, chiar dacă selectivă, a forţei, împotriva Iranului. În acest vals macabru al ameninţării nuclare, Franţa şi Rusia au un rol foarte semnificativ de jucat, cel puţin pentru perioada de tranziţie care urmează.

Desigur, dincolo de agenda anunţată există şi o agendă "secretă", din care cel mai important punct pentru Preşedintele Sarkozy va fi contracararea atantei ruso-germane. Pentru această adîncime strategică, însă, nu este însă suficientă o simplă vizită diplomatică, fie ea şi prezidenţială.