Cuvinte supte din deget

Am putea să îl numim un vocabular al erorilor. Politice, desigur. Uşor de înţeles, nu cuvintele sunt de vină pentru munţii de greşeli îngrămădite de aşa zişii oameni politici ai României, mult peste peste capul bietei nostre ţărişoare post-decembriste. Politicienii şi păpuşarii puterii din spatele lor ar trebui să poarte responsabilitatea. Evident, nimeni nu o revendică şi nici nu şi-o asumă. România este, în continuare, acel loc unic şi înfricoşător în care tot ceea ce se întîmplă în spaţiul politic şi al guvernării, decizii, acte, legi, acţiuni, contra-acţiuni, contra-decizii şi aşa mai departe, toate rămîn fără consecinţe, note şi scadenţe de plată pentru autorii lor, ca şi cînd universala relaţie cauză-efect ar fi fost total şi definitiv abrogată; umblă vorba prin tîrg că prin ordin de zi pe unitate!

La începutul drumului, cuvîntul răstălmăcit cu predilecţie şi în spatele căruia s-au comis grave şi pline de consecinţe erori, pentru cărările pe care s-a rătăcit istoria României, a fost cel de Revoluţie. Aşa a rămas pînă astăzi. Competiţia pentru putere, transformată instantaneu, după înlăturarea cuplului Ceauşescu, în luptă deschisă, "război", trebuia cumva camuflată. Nu dădea deloc bine să şadă goală, la vedere, în ochii plebei. Cuvîntul revoluţie s-a dovedit paravanul ideal, mantaua perfectă din faldurile căreia un adevărat puhoi de realităţi contrafăcute avea să se reverse. Nu-i de mirare că toate taberele aflate în competiţie au arborat fără ezitare pavilionul revoluţiei. Nu-i de mirare că am avut mai multe revoluţii, aflate în competiţie. Revoluţia de la Timişoara şi revoluţia celor care preluau puterea la Bucureşti, spre exemplu, au fost atunci şi au rămas pînă astăzi de neîmpăcat. Pierzătorii primei etape a confruntării nu au ezitat să proclame: "Singura soluţie, încă o revoluţie!" Termenul de Revoluţie a fost utilizat pentru legitimarea puterii, după cum a fost utilizat şi în încercările de delegitimare a puterii nou constituite, a fost folosit pentru a masca, dar şi pentru a justifica, firele adînci şi puternice care legau puncte de rezistenţă şi structuri ale vechiului regim, de instituţii şi oameni ai noii puteri, a fost utilizat insistent în încercarea de a farda ideologic episodul sîngeros al evenimentelor din decembrie-ianuarie, prezentîndu-l ca un fel de invitabilă, lăudabilă, înalt morală şi mult preţuită "jertfă a inocenţilor" pe altarul zeului ce trebuia îmbunat, numit "Revoluţie". Cu timpul şi cu schimbarea peisajului politic, termenul a devenit mai puţin frecventat de vocabularul politic, fiind astăzi aproape periferic.

Cu o traiectorie asemănătoare un alt cuvînt mantră al politicii din România post-decembrisă a fost cel de "Stabilitate". Spre deosebire de revoluţie, el are încă o istorie foarte vie şi astăzi. "Stabilitatea" a fost cu disperare luată în braţe, ca un colac de salvare, de toţi cei care s-au suit în barca puterii într-un moment sau altul al istoriei noastre post-decembriste. Stabilitatea a fost cîntată de barzii puterii ca un soi de Mamă, Sursă şi Etalon al tuturor vituţilor guvernării. Fosta noţiune infamantă "duşman al poporului" a fost înlocuită de sintagma "tulburători", "stricători" sau "duşmani" ai stabilităţii. Aşa se face că generaţiile de astăzi ale puterii sunt pur şi simplu îmbibate cu neţărmurită dragoste şi respect pentru stabilitate, că nu vor decît stabilitatea guvernului şi a puterii care le conferă avantajele de statut, putere şi avere (resurse) de care se bucură. Ceea ce nu este chiar de neînţeles, din prisma slăbiciunilor omeneşti, vorbind! Căderea unui guvern sau "Vade retro satana!" dizolvarea parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate sunt sperietorile cele mai întunecate ale spectrului politic al României de astăzi. Partea încă şi mai greu de înţeles a istoriei este aceea că mantra stabilităţii a fost repetată pînă la obsesie fără hiatusuri, din 1990 şi pînă astăzi, de mulţi dintre reprezentanţii puterilor străine care au crezut sau doar s-au prefăcut că sfătuiesc de bine Româ­nia post-decembristă. Ceva mai tîrziu, înţelegînd parţial greşeala, vocile acestea au introdus în vocabularul politic al României noţiunea de "predictibilitate", ceea ce evident era mult mai adecvat, doar că subtilităţile noţiunii cu pricina nu au putut niciodată să fie nici sesizate, nici înţelese şi, desigur, nici apreciate de "politicianul român standard". În primă şi în ultimă instanţă, politicianul nostru echivalează stabilitatea cu deţinerea neîntreruptă şi cît mai puţin tulburată a puterii de către el şi gaşca din care face parte. De aceea este şi va rămîne o valoare politică atît de preţuită!

În conjuncţie cu stabilitatea, noţiunea de Normalitate are şi ea o putere de circulaţie foarte ridicată în vocabularul politic. Cel mai adesea este invocată şi deplînsă lipsa ei! Dacă te iei după aceste vaiete, România este ţara din care normalitatea a fost cu totul alungată. Nici nu-i de mirare, doar că România nu suferă de lipsa normalităţii, ci de prea multe "normalităţi", aproape cîte una pentru interesele, obiceiurile şi deprinderile fiecărui grup semnificativ social. O societate care a excelat prin coexistenţa, fie şi concurenţială, a unor table de valori atît de diferite, una de cealaltă, atît de puţin congruente ca şi prin lipsa stădaniilor de a crea, impune şi sus­ţine etaloane sociale stabile în materie de valori sociale, de la cele ale comportamentului civic elementar, pînă la standarde şi înalte valori morale, nu e de mirare că "normalitatea" unuia nu se regăseşte aproape niciodată în "normalitatea" altora.

În sfîrşit, cuvîntul Justiţie este în aceeaşi ligă, a termenilor inflaţionişti ai vocabularului politic, prin intermediul şi în spatele căruia s-au derulat unele dintre cele mai distrugătoare operaţiuni de mutilare a societăţii şi istoriei României post-decembriste. Fără să insist acum prea mult, voi reaminti doar că unele dintre cele mai abjecte acte de abuz ale puterii au fost realizate, din nefericire, cu mîna şi prin intermediul instituţiilor justiţiei; că noţiunile de Justiţie şi Dreptate au devenit astăzi, la noi, cvasi incompatibile, că fără ecourile venite de la instituţiile europene, cetăţenii României nu ar fi avut nici o şansă să ridice măcar un colţ al vălului aşezat peste abuzurile şi malversaţiunile juridicoide au fost puse, nu de puţin ori, să ţină loc de Jus­tiţiei. O componentă esenţială a sistemului de guvernare şi organizare socială care, la noi, s-a autoinvalidat atît sub aspectul competenţelor de organizare şi generare a normelor, cît, încă şi mai grav, sub cel al modului de funcţionare efectivă. O uriaşă ruină, din care se ridică mirosul fetid al cadavrelor miilor, dacă nu chiar a zecilor de mii de vieţi distruse cu încălcarea flagrantă a unora dintre cele mai elementare norme ale Dreptului şi Justiţiei, pe baza unor "aproximări" juridice promovate la rang de lege în România prin inconştienţa şi crasa incultură a ridicătorilor de mîini din Parlament.