De ce are România Parlament?

La întrebarea fundamentală pentru înţelegerea rosturilor democraţiei, "De ce are România Parlament ?", răspunsul sigur pentru mai mult de 90% din cetăţenii votanţi ai ţării este: "Ca să facă legi". Greşit, îndrăznesc să spun, deşi ştiu, din proprie experienţă, cît este de periculos să stai în calea opiniei majorităţii.

În cazul expresiei noastre, verbul potrivit nu este "a face", ci "a institui" sau mai pe larg, "a da putere de lege" unor texte care ar fi rămas simplă maculatură, dacă n-ar fi primit votul majorităţii parlamentare. Dacă cineva vrea să ştie de ce democraţia pe care o exersăm pe meleagurile noastre e atît de firavă şi disfuncţională, nu are decît să se uite, mai îndeaproape, la greşelile de fond pe care le încorporează instituţia parlamentară în alcătuirea şi funcţionarea ei. Un exemplu, aparent banal, dintr-o listă care ar putea cuprinde sute de situaţii.

Diferenţa dintre "a face" şi "a institui cu autoritate de lege" un text este una esenţială, într-o democraţie funcţională. Uşurinţa cu care este privită, la noi, atît de către politicieni, cît şi de către cetăţeni, acţiunea de "a face legi" are o singură explicaţie: lipsa de consecinţe materiale, juridice şi politice, pentru cei care fac legi rău alcătuite. Dacă ar face cineva un pod peste o prăpastie şi ar trebui să treceţi în fiecare zi peste el, aţi lăsa treaba pe seama unui brutar, a unui fizician atomist, a unui poet, a unui jurist şi a unui medic, care s-ar aduna la o masă şi ar decide prin vot cum să-l facă? Eu cred, cu toată tăria, că NU! Aţi vrea să fie făcut de nişte ingineri de poduri, care nu l-au aprobat prin vot, ci au supus calculele lor unor proceduri stricte de verificare, ba chiar au testat modelul într-un laborator de specialitate. Ce motiv avem să credem că o lege, tot un fel de punte, este mai simplu de construit, cere mai puţină expertiză de specialitate, decît un pod? Nici unul, serios! În toate democraţiile funcţionale, "fabrica" din care ies proiectele de legi nu este Parlamentul, ci cabinetele specializate în care expertiza juridică îşi dă mîna cu cea economică, sociologică, pshihologică, lingvistică şi politologică. Aici, ca şi în cazul construcţiei de poduri, legile sunt proiectate, asamblate, comparate cu legi similare, confruntate cu textele constituţionale, testate şi supuse diverselor proceduri de simulare, în situaţii cît mai complexe, înainte de-a fi livrate celui care le-a comandat. A face legi, este o meserie, în care cunoştinţele teoretice şi experienţa joacă un rol la fel de important ca şi în ştiinţa armăturilor de poduri şi, de aceea, este plătită, cel puţin la fel de bine.

A doua eroare provine din confuzia dintre "iniţierea" şi "aprobarea" legii. Legile nu sunt, altceva, decît instrumente ale guvernării. De aceea, apanajul iniţierii lor aparţine, natural, Guvernului! El trebuie să hotărască de ce legi are nevoie pentru a struni treburile ţării. El trebuie să le aducă în faţa Parlamentului, pentru a fi aprobate, sau respinse! Tot el este răspunzător, legal, constituţional şi politic de efectele legilor respective. Sistemul democratic, presupune o majoritate parlamentară, pentru a susţine un guvern, adică pentru a-i vota legile! La noi, guvernele fără majoritate parlamentară au rezistat ani în şir, ceea ce este o aberaţie democratică, pentru că legile au fost votate de nişte "majorităţi întîmplătoare" sau constituite ad hoc, pe interese ale partidelor, nu ale celor care au dat mandatul de guvernare! Din această banală confuzie, conjugată cu aberaţia care permite ca Guvernul să propună un text de lege şi Parlamentul să fabrice şi să aprobe un text complet diferit, rezultă alte consecinţe distrugătoare pentru funcţionarea normală a democraţiei noastre: preluarea funcţiei executive de către Parlament, respectiv abuzul de legiferare, al Executivului. Ca să dau un singur exemplu, Legea învăţămîntului a fost modificată de 3 ori, doar în cursul anului curent, de către Guvern şi tot de atîtea ori aprobată de Parlament. Cine face legea şi cine o aprobă? Nimeni nu mai ştie! Guvernul o face de cîte ori are chef, iar Parlamentul o aprobă ca o simplă maşină de vot. Nici o gîndire cu privire la consecinţe! În felul acesta se ajunge ca, într-o legislatură, Parlamentul să aprobe mii de legi şi modificări de legi, ba chiar şi modificări la modificări de modificări de legi; Guvernul să emită cu nemiluita ordonanţe care modifică legi, care modifică ordonanţe, care modifică alte legi, iar noi, plătitorii de impozite, să nu ştim niciodată cine este răspunzător de jaful legal al resurselor publice şi de ruina unor sisteme esenţiale, cum sunt cel juridic, al educaţiei, al sănătăţii, al pensiilor, al asistenţei sociale, modificate de mii şi mii de intervenţii legislative. Oricît ar părea de ciudat, lipsa de autoritate a "autorităţilor" din România, semnalată cu îngrijorare de presă, în ultima vreme, este, în principal, tot rezultatul abuzului şi al aberaţiilor de legiferare, la care participă în devălmăşie Guvernul şi Parlamentul rău alcătuitei noastre democraţii după ureche.

De unde şi necesitatea de-a ne întoarce la întrebarea iniţială, pentru a căuta un răspuns, fundamental diferit şi cu adevărat democratic, la întrebarea: "De ce are România Parlament!"