De ce-l nedreptăţiţi pe Caragiale?

Auzim, ca un ecou, o frază adresată politicii româneşti, repetată aproape mecanic, ce se vrea critică: "Reînvie lumea lui Caragiale". O uriaşă nedreptate, ce se face nu doar autorului, ci şi lumii create de el! O lume a patimilor omeneşti, fără îndoială, dar una din care nu lipseşte măsura, iar buna cuviinţă nu este insultată la tot pasul.

În lumea noastră, spre deosebire de cea a lui Caragiale, derizoriul a cucerit aproape întregul teritoriu al politicii. Cu greu s-ar mai putea găsi o nişă, o redută, un bastion în care să nu fie pe deplin stăpîn.

Parlamentul României este folosit de guvernare ca un fel de maşină de făcut cîrnaţi, în care Guvernul înghesuie la intrare texte incoerente, făcute doar de dragul vreunui cîştig de gaşcă, ori al vopsirii gardului în culorile roz-portocalii ale interesului faţă de problemele europene, pentru ca pe partea cealaltă să le scoată amestecate cu doze cuprinzătoare de prostie ineptă, de interese locale sau de grup şi de dispreţ faţă de cetăţeni, cît cuprinde. Cînd n-are timp guvernul să facă legi şi ordonanţe, se străduie partidele, grupurile parlamentare sau diferiţi rătăciţi ai democraţiei reprezentative! Trebuie să-şi justifice şi ei pîinea, nu-i aşa?! Produsele "casei" se fabrică în cantităţi industriale, cu miile, în fiecare sesiune parlamentară. Nimeni nu le mai ştie logica, nici unde se bat cap în cap, nici care lege sau prevedere mai trebuie abrogată, pentru ca alta să poa-tă intra în vigoare. În vremea aceasta, are loc la Bucureşti, prima şi, foarte probabil, singura într-un secol, reuniune la nivel înalt a NATO. Tot ceea ce a putut face Parlamentul Ro-mâ-niei a fost să-şi trimită aleşii în vacanţă şi să pună la dispoziţie sălile de conferinţă pentru înalţii oaspeţi. Nimănui nu i-a trecut prin cap că acesta chiar este un moment de istorie, pe care înalta instituţie politică a României ar fi fost datoare să-l marcheze. O Declaraţie Solemnă a Parlamentului României ar fi putut spune lumii care este agenda noastră politică internaţională, ce cred şi ce vor românii de la înalţii reprezentaţi ai statelor membre NATO, care sunt problemele pe care le dorim soluţionate cu ocazia reuniunii de la Bucureşti, ar fi putut spune Rusiei, Ucrainei, Statelor Unite şi Europei ce credem despre modul în care interesele noastre se armonizează cu ale lor etc. Ar fi putut măcar să reamintească numele românilor eroi, căzuţi deja pe fronturile cele noi ale lumii globalizate. Ar fi fost un prilej! Ratat, desigur!

Partidele se află în febra pregătirilor pentru alegerile locale. Penibilul se lăbărţează pe toate gardurile, pe la toate reuniunile şi, nu se putea altfel, pe la emisiunile menite să ne convingă să-i alegem pe "edili" din aceleaşi găşti care nu mai obosesc să se înfrupte din dulcea pîine a guvernării, fie ea şi la nivel local. Cît de tocit trebuie să fie simţul ridicolului, al penibilului, al derizoriului, dacă un partid care se vrea pivot al scenei politice şi chiar a fost cîndva, "se rupe în figuri" şi în "dezbateri" furtunoase cu privire la candidatura, pentru postul de primar al Bucureştilor, a unui sfertodoct care a avut grijă să se burduşească, din funcţii publice, nu doar cu averi, ci şi cu diplome de studii? Desigur, oricine este îndreptăţit să candideze, în partid, pentru orice funcţie sau poziţie i se năzare, dacă statutele o permit. Dar, de aici şi pînă la a face dintr-un personaj ridicol, vedetă politică şi candidatul fără de care nu se poate, că, dacă este, "nici că se mai există altul ca el!", e o cale lungă. Calea degradării şi a dizolvării oricăror criterii care ţin de Bun Simţ şi de respect pentru ideea de guvernare responsabilă, competentă, credibilă. Criteriile acestea nu par să mai fie importante în competiţia politică, de mult! Important este doar cine are ghearele mai tari şi mai ascuţite, ca să apuce, cît apucă de mult şi cu cine împarte ce-a apucat!

Cu sau fără papion, cu pedigree sau fără, politicienii noştri se întrec în invective şi bălăcăreli de margine de obor; se vor populari sborşindu-se unii la alţii pe antene şi posturi naţionale de radio şi televiziune. Oraşe de dimensiuni mult mai mici şi cu potenţial economic net mai redus decît al Bucureştilor, luaţi Lisabona de exemplu, au ridicat în doi ani, în pregătirea unor evenimente comparabile cu reuniunea la nivel înalt NATO, porturi, autostrăzi urbane şi peri-urbane, aeroporturi, centre culturale. La noi, în doi ani, n-a fost timp nici măcar de-o curăţenie mai ca lumea. Vă propun, aşa, ca un exemplu, traseul care trece prin faţa Primăriei Capitalei, între Piaţa Kogălniceanu şi Piaţa Universităţii. Puteţi admira clădiri devastate, cu ferestrele smulse din tocuri, altele care stau să se dărîme şi altele învelite în cearceafuri. Nicăieri în centrul Bucureştiului nu o să vedeţi o faţadă renovată. Nici măcar cea a Universităţii, una dintre puţinele instituţii cu care ţara asta ar putea să se mîndrească. Dar cine să o facă şi cine să înţeleagă ce înseamnă o Universitate pentru viaţa unei naţiuni mai mereu certată de istorie, cum a fost România? În niciun caz politicieni, primari şi miniştri care-şi aduc aminte cu spaimă de anii lor de şcoală sau alţii care au trecut pe-acolo doar ca să-şi ridice diplomele!

Încercaţi să puneţi personajele politicii româneşti, de astăzi, în piesele lui Caragiale şi o să observaţi, poate cu mirare, că nu se potrivesc. Sunt prea mici, prea lipsite de substanţă, prea ridicole, mult prea derizorii, ca să poată ţine pe umeri o lume. Nu poţi construi cu ele nici măcar o ficţiune politică, darămite un stat, o naţiune, un viitor care să aparţină oamenilor realităţii. În ziua în care politica noas-tră şi personajele ei centrale se vor fi ridicat la înălţimea celor din lumea lui Caragiale, să ştiţi că am făcut un pas uriaş spre binele nostru, comun.