DE CE MAI EXISTĂ BĂNCI CENTRALE? Fiat money!

Şi a venit Ben Bernanke şi a zis: să se facă bani! Încă 900 de miliarde de dolari, conform comunicatului de presă de la Federal Reserve Bank of New York, din care 600 de miliarde nou-nouţi vor fi aruncaţi pe piaţă până la mijlocul anul viitor.

În comunicatul de presă al Comitetului de Politică Monetară se arată că decizia a fost luată pentru "a promova un ritm mai puternic al redresării economice şi pentru a asigura că inflaţia este, în timp, la un nivel consistent cu mandatul său".

Bernanke explică decizia şi într-un editorial din Washington Post: "Relaxarea condiţiilor financiare va promova creşterea economică... Scăderea dobânzilor pentru obligaţiunile corporate va încuraja investiţiile. Şi preţurile mai ridicate ale acţiunilor vor conduce la creşterea bunăstării consumatorilor şi a încrederii, care vor impulsiona consumul". Deci asta era ideea, ca Fed-ul să readucă iluzia bunăstării prin umflarea preţului acţiunilor?

Unde vrea Bernanke să-i trimită pe americani să-şi investească banii? Pe nişte burse care nu mai au nimic de-a face cu alocarea eficientă a capitalului, ci au devenit arene speculative unde se practică "îndoparea cotaţiilor" (n.a. tehnică prin care se plasează volume mari de ordine de vânzare sau cumpărare direct pe calculatoarele bursei pentru influenţarea cotaţiilor, ordinele fiind anulate apoi aproape instantaneu)?

Poate că Federal Reserve ar trebui să iniţieze nişte cursuri de masă, în care să explice micilor investitori cât de mare poate deveni "efectul de bunăstare" la 23 de cotaţii pe milisecundă. Evident, pentru cei care le vând acţiunile!

Investitorii au văzut, însă, că orice urmă de fair play a dispărut din acest joc şi au început să-şi ridice "jetoanele" de pe masă. Datele de la Investment Company Institute arată că, până la sfârşitul lunii octombrie 2010, s-au înregistrat 26 de săptămâni consecutive de retrageri din fondurile mutuale de acţiuni din Statele Unite (vezi graficul 1), valoarea acestora depăşind 80 de miliarde de dolari. De unde vine atunci creşterea burselor americane din ultimele luni? Urmăriţi istoricul operaţiunilor permanente de piaţă ale Fed-ului din New York şi veţi găsi răspunsul.

Dar, dacă obiectivul adevărat al Fed-ului nu este decât salvarea marilor bănci, iar inflaţia este doar un efect colateral, care nu îi afectează pe cei care au acces primii la banii proaspăt tipăriţi?

John Hempton, un insider al cercurilor financiare din Australia, explică pe blogul său (n.a. Bronte Capital, "The arithmetic of bank solvency", aprilie 2010) mecanismul de recâştigare a solvabilităţii pentru marile bănci în condiţiile unei dobânzi zero.

Totul se reduce la spread-ul dintre dobânzile pe termen scurt şi cele pe termen lung: fondurile se împrumută pe termen scurt la dobânzi aproape de zero şi se investesc în titluri pe termen lung, cu o dobândă mai mare. Acelaşi spread nu ar fi suficient la dobânzi de intervenţie mai mari, din cauza activelor toxice din bilanţul băncilor. Paul Krugman a abordat şi el această problemă pe blogul său şi a catalogat-o drept o schemă Ponzi. Cu toate acestea, deţinătorul Nobelului pentru economie din 2008 nu este deranjat decât de un singur aspect al celor 600 de miliarde de dolari: sunt insuficienţi pentru o economie de 15 trilioane de dolari.

Comunicatul de presă de la Federal Reserve Bank of New York arată că 91% dintre obligaţiunile guvernamentale care vor fi "achiziţionate" au maturităţi de până la 10 ani, iar 46% maturităţi între 5 şi 10 ani. Reacţia "pieţei" a fost promptă. Spreadul dintre randamentele obligaţiunilor de 10 şi 30 de ani a crescut până la un maxim istoric, de 154 bp (vezi grafic 2), atenţia "investitorilor" mutându-se aici de la jocul pe spreadul dintre maturităţi mai reduse, cum este cel dintre 2 şi 10 ani.

Deocamdată, piaţa obligaţiunilor pare să funcţioneze conform planului, dar probabil că Fed-ul a început deja să se îngrijoreze de inerţia burselor americane, unde petrecerea nu a ţinut decât o zi.

Toate bune până aici, dar chiar să nu existe niciun pericol inflaţionist? Oare ce spun top-modelele econometrice ale băncii centrale americane? Sunt mai bune decât cele ale Băncii Angliei, care nu au spus şi nici nu spun nimic?

Cel puţin aşa declara recent Charles Bean, viceguvernatorul Băncii Angliei. Într-o conferinţă organizată de Royal Statistical Society, acesta a recunoscut că Banca Angliei nu poate prognoza recesiunile majore cu niciun fel de precizie ("Measuring Recession and Recovery: An Economic Perspective", RSS Statistics User Forum Conference, 27 octombrie 2010). După modul în care au acţionat şi celelalte bănci centrale, niciuna dintre aceste "prestigioase" instituţii nu a fost capabilă de aşa ceva.

Cum au atunci pretenţia că pot să stabilească nivelul dobânzii dintr-o economie, prin intermediul căreia să o manipuleze pe drumul unei creşteri exponenţiale perpetue?

Convins că va trebui să explice presiunile inflaţioniste tot mai puternice din viitorul apropiat, Fed-ul a hotărât să atace preemptiv. Într-un articol din septembrie 2010 ("Oil Shocks and the Zero Bound on Nominal Interest Rates", International Finance Discussion Papers, Board of Governors of the Federal Reserve System), trei cercetători ne demonstrează că "puseul inflaţionist al unei creşteri a preţului petrolului reduce dobânda reală şi stimulează componenta senzitivă la dobândă a PIB-ului".

Ca să fie siguri că am înţeles faptul că inflaţia va conduce la creştere economică, cei trei accentuează: "În condiţiile în care creşterea preţului petrolului este graduală, creşterea persistentă a inflaţiei poate cauza o expansiune a PIB-ului". Aceasta să fie percepţia realităţii la nivelul întregii instituţii sau este doar un caz de rătăcire?

Lucrurile se văd altfel la JP Morgan. Analiştii băncii arată că "atunci când Fed ia în considerare posibilele consecinţe ale unui dolar care se depreciază, ar trebui poate să se concentreze asupra preţurilor alimentelor şi energiei la fel de mult cum o face asupra inflaţiei core". Aceşti analişti sunt cel puţin insensibili. Acum când Fed-ul este cu capul în nori, ca urmare a puternicului drog monetar pe care îl prizează, de ce îndrăznesc ei să-l atenţioneze? Pentru că aproape 60 de milioane de americani cheltuiesc pe alimente şi energie 50% din venitul lor net, conform datelor oficiale de la Bureau of Labor Statistics.

La doar două zile de la decizia Federal Reserve, după publicarea datelor privind şomajul din luna octombrie, Secretarul Muncii din guvernul Obama a publicat pe site-ul instituţiei un apel pentru prelungirea ajutoarelor de urgenţă acordate şomerilor, care ajung acum până la 99 de săptămâni, deoarece pentru 2 milioane de persoane acestea vor expira în decembrie 2010.

Acesta este rezultatul unei economii căreia nu îi este permis să se restructureze, deoarece guvernul promite că totul se poate rezolva doar prin stimulente fiscale şi monetare.

China, impulsionată probabil şi de poziţia sa tot mai importantă în cadrul FMI, a cerut explicaţii Fed-ului privind ultima sa decizie de politică monetară, deoarece "riscă să submineze redresarea economică globală", după cum scrie Bloomberg.

Oficialii de la Beijing nu sunt singuri în demersurile lor. Din Brazilia până în Africa de Sud şi Asia de Sud-Est, guvernele sunt îngrijorate de efectele acestei măsuri, care a fost caracterizată de Ministrul de Finanţe al Germaniei drept "aiurită", mai ales că nu va rezolva problema creşterii economice. Wolfgang Schaeuble a mai acuzat SUA, în termeni aflaţi la limita diplomaţiei, de manipularea dolarului, iar Bernanke pare să confirme opinia sa. În faţa unor studenţi din Florida, preşedintele Federal Reserve a declarat că Fed-ul trebuie să se concentreze doar asupra economiei SUA prin noul program de relaxare monetară, după cum arată Bloomberg.

În aceste condiţii, întânirea G20 la nivel înalt din această săptămână se anunţă cel puţin interesantă. Mai poate fi evitată escaladarea războiului valutar? Este greu de crezut, iar acesta se poate transforma în curând într-un protecţionism total, al cărui efect va fi o depresiune globală fără precedent.

Ben Bernanke a respins până acum toate criticile referitoare la decizia de reluare a tipăririi directe de monedă, mai ales pe cele care avertizează asupra pericolului inflaţionist. "Am respins orice noţiune conform căreia vom creşte inflaţia până la un nivel super-normal, astfel încât să apară efecte asupra economiei", a declarat preşedintele Federal Reserve în cadrul conferinţei de la Jekyll Island (n.a. "A Return to Jekyll Island: The Origins, History, and Future of the Federal Reserve", 5 - 6 noiembrie 2010), susţinută pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la întâlnirea secretă care a condus la înfiinţarea Federal Reserve.

"Credibilitatea noastră trebuie menţinută şi este de o importanţă critică pentru noi să menţinem inflaţia la un nivel adecvat", a mai declarat Bernanke. Dar mai poate Federal Reserve să pună credibilitatea şi numele său în aceeaşi propoziţie, fără a "stârni" un zâmbet amar?

Din păcate pentru Fed, chiar şi vremea zâmbetelor amare a trecut. John Hardy, consultant la Saxo Bank, scria, chiar înaine de decizia FOMC (Federal Open Market Committee), că este gata să înfrunte efectele noului val monetar, ce va reprezenta "cuiul final din coşciugul teoriei economice Keynesiene, al sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare şi al monedelor de hârtie".

În opinia lui Hardy, asistăm la începutul sfârşitului pentru banca centrală americană: "Haide Ben, du-ne mai aproape de deznodământul celor 100 de ani de Federal Reserve. Nu va mai fi un alt secol. Numărătoarea inversă finală începe acum".

În 22 octombrie 2008, versiunea electronică a săptămânalului Business Weekly din Zimbabwe scria că indicele Bursei de la Harare a crescut cu 257%, depăşind recordul din ziua anterioară, de 241%, pe fondul creşterii unor acţiuni cu până la 3.500%.

Asta este bunăstarea pe care doreşte Ben Bernanke să o impună nu doar Americii, ci lumii întregi?