De ce se topeşte stînga europeană

În perspectiva alegerilor pentru Parlamentul European, această jalnică şi păgubitoare contrafacere a instituţiei fundamentale a democraţiilor moderne, studiile privind configuraţia viitoare a culorilor politice reprezentate la nivelul Uniunii Europene devin tot mai aplicate şi suscită un interes bine marcat. Cel realizat recent de Consiliul European pentru Relaţii Externe ne anunţă prăbuşirea (relativă) a partidelor de centru-stînga şi a celor ecologiste, numite generic "Verzi". Nu studiul în sine face obiectul discuţiei prezente, ci tema reliefată de el: stingerea treptată a forţei de reprezentare politică a filonului social-democraţiei europene. Apusul îndelungat, dar accentuat, al celui de al doilea pilon tradiţional al sistemelor politice pe care s-au constituit şi, pînă la un punct, s-au dezvoltat democraţiile europene. Cam pînă la jumătatea secolului al XX-lea. La dreapta, celălalt pilon, creştin-democraţia, zace şi el în ruine. Ruine care hrănesc "soluţiile alternative" ale fascismelor reinvenate şi "actualizate" care bîntuie astăzi plaiurile politice ale Europei. Din Italia, Germania, Spania şi Franţa, pînă în Ungaria, Olanda, Slovacia, România şi Portugalia, aceste coşmelii politice, totalmente impropriu numite populiste de către comentatorii oficiali, îmbălsămaţi cu apa chioară a corectitudinii politice, se transformă în "care de asalt". Aşadar, de ce moare social-democraţia europeană?

Ca să urmez un calapod scolastic, am să spun că rădăcinile "maladiei terminale" de care este consumată "stînga tradiţională" sunt de două feluri: interne şi externe. Cele interne se referă la dinamica partidelor politice, cele externe la modul în care aceste partide s-au relaţionat cu societatea şi cu schimbările radicale intervenite în structurile sale, în ultimele cinci decenii. Partidele social-democraţiei europene s-au îmbolnăvit cronic de boala tradiţională a partidelor concentrate pe maşinăria guvernării. Componenta relaţiilor cu electoratul a fost încet, încet, dată pe mîna "specialiştilor" în strategii de comunicare şi manipulare electorală, plătiţi cu ziua sau cu anul, partidul funcţionînd doar ca un mecanism de propulsare al "favoriţilor" în funcţiile guvernării. Osificarea partidelor, inamovibilitatea vîrfurilor, dezvoltarea clicilor şi a clanurilor competitive din interiorul partidelor, aflate în luptă necruţătoare pentru cucerirea cheilor de la "ultimul etaj" reprezintă un tablou tipic. În acest fel, capacităţile proprii de reflecţie, dezbaterile capabile să producă idei şi soluţii noi problemelor politice şi sociale fundamentale s-au redus încet şi sigur, pînă la situaţia de azi, cînd tot ceea ce mai pot produce aceste partide este o colecţie săracă de lozinci tîmpe şi nişte zeamă ideologică chioară, cu care nu se mai îmbată nimeni. Nici măcar cei cu carnet de partid sau care au votat vreodată partidele de stînga. Selecţia şi promovarea liderilor, de la cei locali pînă la vîrful guvernării, pe baza competenţelor acumulate şi a contribuţiei efective la dezvoltarea şi succesele partidului a fost înlocuită cu "promovarea la nivel de gaşcă", pe bază de "e băiatul nostru, doar nu o să-l punem pe al lor". În general, competenţele politice şi sociale ale liderilor politici au intrat într-un accentuat proces de erodare, nu doar în interiorul partidelor de stînga. Din instrumente eficiente ale dinamicii politice, ale dialogului social, ale elaborării soluţiilor de guvernare, partidele au devenit mormane de "eternizaţi politici", de "irelevanţă ideologică", de găunoase, dar pufoase, refugii pentru diferiţi veleitari şi eşuaţi ai altor sisteme ale puterii. În sfîrşit, la nivelul cel mai de sus, partidele social-democrate s-au străduit parcă din răsputeri să promoveze lideri cu capacitate de atracţie electorală zero sau negativă. Figuri terne, fără pic de charismă, oameni parcă deranjaţi mereu că se află în faţa publicului, care nu au de spus nimic, nici Universului, nici alegătorului de rînd. Întruchiparea deplină, dacă simte cineva nevoia unui exemplu: Olaf Scholz, actualul cancelar social-democrat al Germaniei. Partidele social-democraţiei europene zac în ruină şi sunt incapabile să mai exercite vreuna dintre funcţiile fundamentale ale oricărui partid politic relevant. Cine să se mai mire că impactul lor electoral este tot mai scăzut şi se rostogoleşte vijelios către irelevanţă.

Cît priveşte marile şi structuralele schimbări sociale ale ultimilor cincizeci de ani, declanşate de uriaşa ofensivă neo-liberală şi neo-conservatoare, începînd cu anii 80 ai secolului trecut, ele au rămas în cea mai mare parte în afara radarelor partidelor de stînga. Sau, dacă au fost luate în calcul, au fost cel mai adesea eronat interpretate. Demantelarea accelerată a infrastructurii specifice celui de al doilea şi al treilea val de industrializare din Europa a schimbat radical tabloul orientărilor politice pentru milioane de oameni. Economia de schimb şi de consum a produs categorii şi pături sociale pentru care relevanţa social-democraţiei tradiţionale este zero. Barat! Noul val de industrializare, bazat pe produse IT şi conexele lor, nu a contribuit cîtuşi de puţin la reproducerea socială a "proletariatului şi clasei muncitoare" care au constituit baza istorică a votului social-democrat. Dimpotrivă, a generat mase uriaşe de votanţi interesaţi de cu totul alte orizonturi politice şi electorale, de la soluţiile ecologiste, la cele fascistoide, botezate "populiste". De departe, impactul social cel mai mare, însă, în modificarea şi deformarea structurilor sociale tradiţionale ale societăţilor occidentale l-a avut, în aceşti ultimi 50 de ani, migraţia masivă. "Importul" a milioane de oameni în intervalul cîtorva decenii, oameni cărora le-au fost oferite, firesc pînă la un punct, avantajele sociale ale "statului social", fără nici o soluţie de fond şi de principiu pentru resocializarea lor şi readecvarea comportamentelor lor sociale în raport cu caracteristicile istorice ale societăţilor receptoare. Rezultatul dezastruos al acestui proces se vede azi şi are consecinţe politice dramatice, mai ales pentru stînga tradiţională. În societăţile occidentale, din Germania în Franţa şi din Italia în Marea Britanie, s-au creat "pungi" imense de populaţie non-integrată social care păstrează şi promovează modelele sociale ale societăţilor de provenienţă, de la religie la relaţiile familiale şi de la limba de comuncare curentă la tabla de valori sociale. Nu numai atît. Ele au început să devină tot mai vocale şi presante în a solicita de la autorităţile societăţilor gazdă recunoaşterea şi acceptarea de facto a existenţei lor insularizate, în numele respectului pentru diversitate. Reacţiile faţă de aceste modificări radicale ale societăţilor tradiţionale occidentale şi faţă de consecinţele lor, în cea mai mare parte detrimentale culturii sociale locale, disruptive, distructive pentru echilibrele societăţilor gazdă au venit din partea neo-fascismelor reinventate şi a radicalismelor ultra stîngiste. Partidele tradiţionale, cele care au gestionat la guvernare dezastrul, se fac că problema nu există, încropesc de azi pe mîine pseudo soluţii sau se încredinţează "destinului binevoitor". Vorba Angelei Merkel: "Wir schafen das"! Cum, cînd, de unde luăm resurse... Dumnezeu cu mila! Pe bună dreptate, partidele social-democraţiei care au participat la săparea prăpastiei sunt acum învinuite şi părăsite de electorat. Chiar şi de către părţi ale nucleului lor dur.

Bine, dar în România, PSD-ul e bine merci şi nu dă deloc semne de slăbiciune electorală. Stă acolo călare pe 30-35% şi dictează soluţiile politice de guvernare, din care este aproape mereu parte. Rămîne de văzut! Ceea ce vor spune urnele acestui an s-ar putea să fie diferit. Pe de altă parte, PSD-ul are de a face cu social-democraţia europeană tot atît cît are dracul cu tămîia de la altar. Drumul său prin "istorie" este decis de cu totul alte mecanisme şi circumstanţe decît cel al Partidului social-democrat din Germania, spre exemplu, sau al celui Laburist, din Marea Britanie.