De ce vrea senatorul Daniel Zamfir să dinamiteze cu trei fraze o construcţie juridică pe care legiuitorii romani au ridicat-o în trei secole (1)

Trei fraze. Toate trei, laolaltă, constituind propunerea legislativă a senatorului Daniel Zamfir privind modificarea OUG 50/2010 referitoare la contractele de credit pentru consumatori. Vizat fiind Capitolul VI - Cesiunea. Mai exact, art. 71, al. (1) privind informarea consumatorului în caz de cesiune, notificarea lui de către cedent, dată cesiunii, cuantumul sumei, obligaţii, dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei etc., etc. Adăugând trei fraze, ca propunere legislativă, senatorul Zamfir schimbă esenţial efectele pe care acest articol ar urma să le producă, dacă textul va fi votat.

Fraza 1: "Cesionarul nu va putea să pretindă de la - debitorul ce are calitatea de consumator... mai mult decât dublul sumei plătite pentru a cumpăra creanţa de la cedent!"

Fraza 2: "Dispoziţiile al (1) se aplică indiferent de instrumentul juridic utilizat pentru transferul creanţei, inclusiv în cadrul cesiunii de contract, cesiunii de portofoliu de creanţă şi al subrogaţiei.

Fraza 3: "Debitorul cedat, care are calitatea de consumator, se va putea elibera de datorie plătind cesionarului dublul preţului pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi creanţa, fără costuri suplimentare".

La consecinţele acestor propuneri, care ar urma să se aplice şi contractelor în derulare, mă voi referi în partea a doua a acestui comentariu, în "BURSA" de joi. Considerând că e firesc, întâi şi întâi, să fie făcută ceva lumină în legătură cu instituţia juridică atacată: cesiunea de creanţă.

• Când banii împrumutaţi nu se mai întorc la bancă

O vorbă circulă de multă vreme: "Juriştii ăştia! De ce s-ar exprima ei simplu dacă se pot exprima complicat!"... În speţă, mă refer la sintagma cesiunea de creanţă - o construcţie juridică "afurisită" ce dă dureri de cap studenţilor facultăţilor de drept, doctoranzilor şi multor avocaţi. Pentru că i-am auzit pe mulţi întrebând de ce naiba se tot bate monedă cu această formulă complicată, când mai simplu ar fi să se spună, pe înţelesul tuturor, "vânzare de credite". Iar întrebarea nu este retorică; şi nici nu este determinată de vreun interes de ordin teoretic. Dimpotrivă, apare în practica vieţii bancare, unde zeci de mii de debitori ai băncilor se lovesc de sintagma "cesiune de creanţă", văzându-se nevoiţi să-i descifreze bine înţelesurile. Pentru că sunt afectate datoriile lor întinse pe ani mulţi. Am în vedere acele cazuri - numeroase atât în anii crizei, cât şi în vremea din urmă, când criza se stinge - în care băncile, într-un efort explicabil şi perfect legal, s-au despărţit de creditele neperformante ce le împovărau bilanţurile.

Am publicat, în "BURSA" de luni, un grafic privind desfăşurarea, în sistemul nostru bancar, a creditelor neperformante - întârziate, deci, la plată cu peste 90 de zile -, care loveau băncile de două ori: mai întâi, că banii împrumutaţi nu se întorceau, afectându-le profitul; apoi, băncile au fost obligate să constituie provizioane, care la rândul lor au muşcat zdravăn din profit. Revin, astăzi, cu acest grafic, pentru a pune în evidenţă şi un al treilea aspect, legat de tema acestui comentariu. Cititorii vor observa că, în foarte scurt timp, sistemul bancar românesc, după ce a adunat credite restante ce reprezentau o treime din totalul creditării, a reuşit să le reducă sub 10 la sută. În mare parte apelând la cesiunea de creanţă. Curăţându-şi astfel bilanţurile prin despovărarea de creanţele ce nu mai aveau nicio şansă ca să fie încasate.

• Triunghiul cesiunii: câteva explicaţii necesare

De ce, aşadar, spunem (complicat) cesiune de creanţă, şi nu (simplu) vânzare de credite? Pentru că, măcar în parte, formula nu ar fi acoperitoare. Expresiile complicate, din teoria şi practica dreptului, nu sunt nici pe departe forme fără fond. Juriştii, în astfel de cazuri, se exprimă complicat ori de câte ori, dacă s-ar exprima simplu, ar fi obligaţi să renunţe nu doar la nuanţări, ci şi la interpretări de esenţă.

Sigur, cesiunea de creanţă ar putea fi interpretată şi ca o simplă vânzare de credite. În cazul în care, înainte ca debitorul (persoana împrumutată) să fi început restituirea împrumutului către creditor (instituţia bancară care a oferit împrumutul). În acest caz, ar fi vândut contractul în întregime. Cui? Aici încep complicaţiile. Cumpărătorul creditului - cesionarul, cum e numit în drept - nu poate fi oricine. Legea consfinţeşte expres ce fel de instituţii pot cumpăra credite. Şi mai e în joc şi debitorul. De asemenea, legea stabileşte cum şi în ce condiţii debitorul băncii A, de exemplu, poate deveni prin cesiune debitor al băncii B.

Problema se complică însă şi mai mult când debitorul a început să-şi plătească datoria către banca A. În contabilitatea creditorului (banca A fiind cea care a acordat împrumutul) se înregistrează o creanţă. Un act, prin care e stabilit dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă ori să nu facă ceva. În acest caz, să plătească lunar sumele (credit plus dobândă) stabilite în contract. Dacă, la un moment dat, debitorul nu mai plăteşte, pentru că nu mai poate sau nu mai vrea, creditul devine neperformant. Analizele arată că banca A nu mai are sens să-şi facă vreo speranţă că debitorul va mai plăti vreodată. În practică, în astfel de cazuri, apelul la cesiunea de creanţă e soluţia cea mai simplă. Şi cea mai des folosită în toată lumea.

Despărţirea creditorului de titlul lui asupra unui debitor, numită în dreptul civil "cesiune de creanţă", implică un aranjament perfect legal între trei părţi: 1) cedentul - în cazul pe care îl discutăm, banca comercială, care a dat creditul şi acum vrea să-l vândă ori deja l-a vândut; 2) cesionarul - partea care cumpără creditul şi devine "noul creditor"; 3) debitorul cedat - persoana care a primit creditul, l-a garantat (eventual cu un bun imobil ipotecat) şi este ţinută acum de obligaţia de plată. Iar încasarea dobânzii de către cesionar, devenit "noul creditor" în baza creanţei cedate, se traduce, corect, în vânzarea, odată cu creditul, a tuturor drepturilor pe care cedentul le avea faţă de debitor în virtutea relaţiei contractuale încheiate.

Astfel, în interpretarea art.1568, a art. 1575 şi art. 1576 din Noul Cod Civil, rezultă că cesionarul poate pretinde tot ceea ce primea cedentul de la debitor. Iar dobânda şi alte drepturi aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de către cedent, se cuvin cesionarului cu începere de la data cesiunii. În fapt, cesionarul nu derulează activitate de creditare, ci doar valorifică drepturile pe care le-a dobândit în virtutea unei modalităţi legale de vânzare a creanţelor. Iar obligaţia debitorului este asumată prin acordul său de voinţă exprimat şi formalizat prin încheierea contractului iniţial de credit cu cedentul.

Am văzut cum, în spaţiul public, apare frecvent întrebarea: AU VOIE BĂNCILE COMERCIALE SĂ VÂNDĂ, în străinătate sau în ţară, CREANŢELE izvorâte din contracte de credit? Răspunsul nu are nicio legătură cu deciziile Băncii Naţionale ori cu ce gândesc unii critici ai BNR.

Răspunsul nu poate fi decât sec şi rece: DA! AU VOIE! Şi dacă s-ar da peste cap Banca Naţională, tot nu ar putea să schimbe această realitate. Pentru că e LEGE!

Desigur, am putea să discutăm despre lege. Dacă e dreaptă sau nu, dacă e bună sau nu. Dar numeroşi formatori de opinie vor să discute despre Banca Naţională. Şi o învinuiesc că nu i s-a opus Dreptului Civil, care de mai bine de 2000 de ani întoarce roata, schimbând radical ceea ce legislatorii romani au gândit şi au stipulat în această materie. Pentru că în Dreptul Roman, creditul era legat strâns de persoana creditorului şi nu putea fi detaşat. Dacă în România anului 2015 ar opera Dreptul Roman, în prima lui epocă, răspunsul ar suna simplu: "NU! NU POATE FI ÎNSTRĂINAT NICIUN CREDIT"... Numai că, în timpul care a trecut de când romanii legiferau că un credit este nedetaşabil de creditorul său, acum mai bine de 2000 de ani, lumea s-a schimbat. Romanii înşişi acuzau corsetul acestei reglementări şi au început să nuanţeze. Trei secole au lucrat juriştii romani la instituţia cesiunii. De atunci şi până astăzi, când legile civile din întreaga lume recunosc dreptul unui creditor de a-şi vinde titlul (creanţa asupra debitorului) unui cesionar, care devine astfel noul creditor, lumea a trecut prin milioane şi milioane de experienţe. Până s-a ajuns la codurile civile de astăzi, cu substanţiala contribuţie a dreptului francez, a celui german şi a multor altor sisteme de drept.

• Aşa vorbesc legile!

Subiectul în discuţie îl reprezintă, deci, modul în care debitorul cedat, în condiţiile prevederilor legale anterior invocate, acceptă sau nu derularea în continuare a relaţiei sale contractuale cu instituţia cesionară. În acest context, dacă este nemulţumit de noua relaţie creată, orice debitor "cesionat" are la îndemână calea sesizării, pe de o parte, a instituţiilor de control administrativ (Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorilor), iar, pe de alta, a instanţelor de judecată, în scopul protejării drepturilor şi intereselor sale contractuale.

Banca Naţională a României nu are însă nicio prerogativă, nici un drept de a se pronunţa în legătură cu aceste aspecte. De ce? Fiindcă ele nu se circumscriu, prin LEGE, cerinţelor de supraveghere prudenţială.

Dincolo însă de cadrul comun al Dreptului, materializat în România, aşa cum am notat deja, prin dispoziţiile Noului Cod Civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se "detaşa" de credit, vânzând creanţa asupra debitorului.

Legea nr.93/2009, art.2, al.2, stipulează: "este interzisă desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de creditare de către alte persoane decât cele prevăzute de lege: instituţii de credit şi instituţii financiare". Iar la al.3 adaugă: "achiziţionarea portofoliilor de credite, cu excepţia situaţiei în care creditele sunt încadrate în categoria pierdere sau a cazului în care portofoliile achiziţionate sunt afectate garantării emisiunii de instrumente financiare securizate, este permisă doar instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare." De unde se deduce, clar, că atunci când în cauză sunt credite neperformante, cesiunea (vânzarea) este posibilă şi către un SRL.

Se aplică acest regim juridic şi creanţelor ipotecare (deci şi celor rezultate din contracte de credit ipotecar pentru investiţii mobiliare) încadrate în categoria pierdere? Dificultatea de interpretare în acest caz este legată de faptul că art.24, alin.1 din Legea nr.190/1999 limitează cesiunea creanţelor ipotecare doar către instituţii echivalente cedentului (de la bancă la bancă) ori către alte instituţii supuse supravegherii prudenţiale şi controlului instituţiilor abilitate prin lege. Şi cum atât doctrina, cât şi jurisprudenţa nu au ajuns la o abordare unitară, în practică, adeseori, nici soluţiile nu sunt unitare. Cum însă art.2 alin.3, din Legea nr.93/2009 acoperă - prin formularea sa generală "achiziţionarea portofoliilor de credite" - este corectă interpretarea că încape aici inclusiv problematica creanţelor ipotecare pentru investiţii imobiliare. Era însă în firea lucrurilor să câştige norma mai nouă - Legea 93/2009 - care nu distinge între categoriile de credit. S-ar putea, aşadar, trage concluzia că şi creditele bune ar putea fi supuse cesiunii de creanţă către un SRL oarecare. Şi totuşi, în ceea ce priveşte portofoliile de creditele ce nu sunt încadrate la categoria pierdere, se poate observa, din analiza textelor de lege menţionate, că acestea pot fi cesionate doar către instituţii de credit sau către IFN-uri.

Aşa vorbesc LEGILE! Vorbesc, în egală măsură, pentru Banca Naţională, pentru băncile comerciale, pentru IFN-uri, pentru oricine din această ţară. Dacă vrem să fim corecţi, orice analiză pe tema invocată de aici trebuie să înceapă. De la ce vor LEGILE! Altfel, pierdem legătura cu realitatea.