De-liberalizare şi re-rusificare

Iliberalismul care macină democraţia liberală europeană şi nord-americană de cel puţin un deceniu nu este - cum explicam săptămânile trecute - o simplă adaptare de circumstanţă a naţionalismului ultra-conservator şi post-sionist al lui Benjamin Netanyahu la contextul european, ci un adevărat program de de-liberalizare a societăţii - iar acest lucru a devenit mai clar, cel puţin în Europa de Est, odată cu războiul din Ucraina - şi o manieră de re-rusificare a ei. În acest sens, două alegeri care au loc aproape în acelaşi timp în state ale grupului de la Visegrad, pe 30 septembrie în Slovacia şi pe 15 octombrie în Polonia, sunt o probă a acestei linii. Dacă slovacii au fost chemaţi la vot pentru alegeri anticipate cu un an mai devreme, în Polonia alegerile sunt la termen, dar în ambele state asistăm la încercarea aproape disperată a partidelor iliberale şi anti-europene de a se eterniza la putere. Aşa cum s-a întâmplat în Israel şi Ungaria, dar şi în Rusia sau Turcia.

În Slovacia asistăm la o confruntare inedită între SMER - Direcţia (SMER - Socialna demokracia), un partid populist, anti-european, conspiraţionist şi pro-rus, dar totuşi membru deplin al PES (Partidul Socialiştilor Europeni), condus de fostul prim-ministru Robert Fico, şi partidul Slovacia progresistă (Progresivne Slovensko), membru al Renew Europe în Parlamentul European şi al ALDE la nivelul continentului, condus de tânărul Michal Simecka. La momentul în care acest articol era scris, alegerile din Slovacia urmau să aibă loc şi majoritatea sondajelor dădeau un avans de 2% SMER-ului, dar, conform The Guardian din 27 septembrie, un sondaj realizat de agenţia AKO între 20 şi 26 septembrie dădea, pentru prima dată, un mic avans, de 0,3%, partidului Slovaciei progresiste, cu 18% faţă de 17,7% pentru SMER, pe locul al treilea clasându-se Hlas - Vocea (Hlas socialna demokracia), un partid care s-a desprins din SMER, condus de fostul prim-ministru Peter Pellegrini, cotat cu 15%. Aceste date arată că o coaliţie pentru guvernare rămâne greu de realizat şi că SMER-ul nu este absolut sigur că va reveni la putere. Dar, pe de altă parte, Robert Fico a reuşit să divizeze Slovacia şi să o transforme, şi cu ajutorul propagandei ruseşti, într-o societate gata să se prăbuşească în prăpastia iliberală.

Nici în Polonia, aparent o ţară cu o tradiţie anti-rusă puternică, situaţia nu este diferită. În Polonia, Partidul Lege şi Justiţie (PiS) sau Platforma Civică (PO) nu au posibilitatea să formeze un guvern monocolor, iar confruntarea politică are mai mult forma unei coliziuni între două personalităţi, Jaros³aw Kaczynski, adevăratul lider al PiS (căci Mateusz Morawiecki nu este decât o interfaţă a lui Kaczynski) şi Donald Tusk. Ori, ca în Slovacia, şi în Polonia această confruntare personalizată reflectă rădăcinile superficiale ale sistemului de partide în care axele de polarizare s-au consolidat în jurul ataşamentelor şi loialităţilor personale pentru a se alinia ulterior unor forme ideologice improvizate sau adaptate nevoilor confruntării. Aşa se face că Fico şi Kaczynski, deşi unul pro-rus şi celălalt anti-rus, se regăsesc pe aceleaşi aliniamente ideologice şi par, dincolo de aparenţe, ataşaţi propagandei ruseşti.

În Polonia, pentru a recupera un electorat mai degrabă rural, PiS s-a plasat pe poziţii anti-ucrainene în problema cerealelor, ajungând să pună în discuţie sprijinul militar al Poloniei pentru Ucraina, dar şi să dea aripi tuturor teoriilor conspiraţioniste alimentate dinspre Rusia. De unde se poate observa că obsesia ultra-conservatoare a de-liberalizării societăţii nu poate să scape din capcana propagandei ruseşti şi că, dincolo de diferenţele clamate, diferenţele dintre ultra-conservatorii populişti sau aşa zis post-fascişti şi putinism au tendinţa să se estompeze.