Decuplarea Rusiei

Totul a început cu întrebarea dacă, în Rusia, putinismul va supravieţui sau nu lui Vladimir Putin. Pînă de curînd, balanţa argumentelor pro şi contra părea nehotărîtă. S-ar putea să supravieţuiască, o vreme, s-ar putea să dea colţul odată cu personajul care îl întruchipează. Depinde de aia şi de aia şi de ailaltă şi dacă A se pupă cu B, ori dacă X se ia la trîntă cu Y....vorba românului de viţă nouă, variabile cu domenii slab nedefinite...să dai la tot cartierul!

Istoria modernă a Rusiei este un lung şir al regimurilor dictatorial-mesianice, cu marcate valenţe expansionist-imperiale, întrerupt, doar ici şi colo, de scurte perioade de dezgheţ. În aceste interstiţii, cîţiva intelectuali ruşi îşi fac datoria patriotică de a visa ducerea la bun sfîrşit a occidentalizării iubitei lor patrii, a legării ei definitive de destinul Europei, a absorbţiei depline a valorilor umaniste europene, a îmbrăţişării progresului ştiinţei şi al tehnologiei ca orizont de aspiraţie socială etc. După care cortina cade şi alt tiran cu vocaţia "salvării" Rusiei din ghearele Occidentului este urcat pe tron. Atacul asupra Ucrainei şi mai ales reacţia atît de "neprietenoasă" a partenerilor occidentali faţă de "joaca" lui Putin de-a "Stalin şi prietenii lui salvează Europa din ghearele hidrei naziste încălzită la sîn în palatele puterii din Kiev" pare să fi schimbat semnificativ lucrurile. Înainte să intre în istorie, Putin a decis că Rusia nu mai are nevoie de Occident şi, prin urmare, nu are nici o grabă să restabilească relaţiile cu acesta. Hotărîrea este luată, nu încape nici un fel de îndoială. Ne-a desluşit-o Lavrov, omul cu darul special şi atît de preţios de a spune exact ceea ce gîndeşte Putin, înainte ca el să fi gîndit ceva. Decuplarea Rusiei de la relaţiile sale cu Occidentul este însă numai prima secvenţă a manevrei strategice hotărîte la Moscova. Cealaltă este cuplarea solidă, sigură, pe termen lung, cu "fratele" Xi Jiping.

Acolo este modelul, acolo este piaţa sigură de desfacere pentru resursele naturale ale Rusiei, acolo este mai nou chiar şi izvorul dezvoltării tehnologice şi ştiinţifice, acolo este raiul corupţiei multilateral dezvoltate şi militar organizate, pe toate treptele politicii, administraţiei şi afacerilor. Pe scurt, acolo este Viitorul. Au spus-o de multişor vreme chiar şi americanii, doar că ei s-au împotmolit, ca de obicei, în amănunte şi chichiţe de genul "drepturile omului", "libertăţile civice", "proprietate intelectuală", "piaţă concurenţială" şi alte farafastîcuri. Plus că şi-au bătut singuri un piron în talpă, luîndu-şi obligaţia să apere, la nevoie chiar cu armele, moştenirea post-imperială britanică, numită Hong Kong, ceea ce tensionează pe zi ce trece relaţiile Statelor Unite cu China şi ar putea duce la un conflict armat deschis, pe scară largă. Ce înseamnă, ce consecinţe strategice are pentru Europa această reconfigurare a marilor axe geo-politice ale puterii globale?

Nu ştiu să vă spun despre multe altele, dar un lucru este sigur: peste visul Europei de a juca un rol de sine stătător la masa celor mari, în noua configuraţie globală de putere, s-a tras oblonul. Singura soluţie disponibilă pentru a susţine proiectele europene şi însăşi Europa cu o brumă de identitate pe arena internaţională este aceea a rataşării (wagoning!), a cuplării la remorca unuia dintre trenurile care au locomotivă. Fie cel al americanilor, fie cel al chinezilor. Jocul la două capete va fi tot mai dificil de susţinut, mai ales dacă relaţiile peste Pacific dintre Est şi Vest se vor tensiona în continuare. Prima şi cea care va resimţi cel mai puternic tensiunea creată de noua linie de confruntare, Rusia-China vs SUA-Europa, este Germania. Din raţiuni de securitate, Germania a îmbrăţişat soluţia americană. Raţiuni economice vitale, însă, o leagă inextricabil de spaţiul şi pieţele Chinei şi secundar, dar deloc nesemnificativ, de cele ale Rusiei. Restul Europei este doar imaginea oglindită a situaţiei şi a opţiunilor Germaniei. După cum se vede deja, Ungaria a ales varianta Rusia, Franţa macronistă, nu mai zic de cea lepenistă înclină binişor cam tot în aceaşi direcţie şi nici Italia nu e prea departe de linia directoare Moscova-Beijing. Pe linia Washington: Marea Britanie, Polonia, România, Ţările Baltice. Spania se zbate între competiţiile istorice, ba cu Marea Britanie, ba cu Franţa, şi noile imperative geo-politice, dar nu are apetit să se dea pur şi simplu nici pe mîna Rusiei, nici a Washingtonului. Cîndva, o conjunctură va decide. Dacă în aceste condiţii, plus furtuna crizei economico-financiare adîncită de ruperea relaţiilor cu Rusia, Uniunea Europeană va reuşi să reziste ca proiect viabil este o întrebare care încetează să mai fie retorică. Un mare semn de întrebare va atîrna îndelung, ca o sabie a lui Damocles, deasupra capetelor adunate la Bruxelles. Mai mult ca sigur, Rusia va impune ca regulă de relaţionare cu spaţiul occidentului european dialogul bilateral, refuzînd să mai trateze cu Uniunea ca entitate, lucru pe care americanii îl consideră, de multişor vreme, rezonabil şi ca atare, bun de urmat. Varianta optimistă pentru proiectul numit Uniunea Europeană este, în viitorul previzibil, una a stagnării tensionate, iar cea pesimistă este destrămarea inevitabilă urmare a tensiunilor ireconciliabile create de imperativul alegerii forţate, (amară ironie a istoriei!), între Est şi Vest!