Defazarea liderilor

Dacă ar fi să numesc o calitate a celor care ajung să conducă în lumea mare a politicii, una fără de care nu pot să reuşească, indiferent de condiţii sau de alte componente ale succesului, atunci aş spune fără ezitare: capacitatea de conectare.

În democraţiile clasice, este vorba despre "branşarea" liderului la aşteptările, speranţele şi nevoile categoriilor de alegători de la care aşteaptă votul, ceea ce-i defineşte poziţionarea în spaţiul politic şi liniile de forţă ale discursului electoral. Exemplul meu favorit este Margaret Thatcher. Omul politic care a început şi nu a încetat niciodată într-o carieră la vîrf de peste trei decenii să bată la porţile caselor din circumscripţia în care candida ca deputat şi să explice cu creionul în mînă, cum, de ce şi prin ce mijloace viitorul guvern al conservatorilor va aduce un plus de bunăstare în căminul respectiv. Nu a ratat niciun mandat, în aceeaşi circumscripţie, pe metoda "cîştigătorul ia totul", mai bine de 30 de ani!

Pentru "democraţiile mediatice", esenţială este conectarea liderului la "publicurile" sale, prin intermediul diferitelor canale de comunicare. Strategia este ceva mai complicată şi cere, dincolo de alte calităţi, o doză importantă de farmec personal, putere de seducţie a mulţimilor, dar şi lipsa totală de scrupule, necesară pentru a spune convingător, de fiecare dată altceva, altfel, ba chiar pe dos, dacă publicul este cu totul altul decît cel de ieri! Este epoca şi soluţia "politicienilor actori".

În sfîrşit, în democraţiile de astăzi, capacitatea de conectare a liderilor nu mai este doar o calitate personală, ci o adevărată funcţie tehnologică, dezvoltată şi pusă în operă de echipe largi de agenţi şi manageri electorali, de la comentatori şi formatori de opinie plătiţi, pînă la echipe de mesagerie electronică, ori de creare a "evenimentelor" pe reţelele de socializare. Cine doreşte să aprofundeze subiectul, poate studia cu folos campania prezidenţială, mai ales componenta colectării de fonduri, care l-a adus la putere pe actualul Preşedinte al SUA, Barack Obama.

De cînd bate vîntul tot mai furtunos al crizei economice, se întîmplă însă ceva îngrijorător. Aproape peste tot şi în mai toate circumstanţele importante, liderii politici ai lumii par defazaţi, prost ori deloc conectaţi la realitate. Cîteva exemple elocvente!

Deunăzi, la Bucureşti, s-au aşezat la aceeaşi masă, ca să comunice cu lumea, fireşte nu doar cea din Româ-nia, liderii a două organizaţii gigantice prin influenţa pe care o joacă în cercul zero al decidenţilor politici: Bilderberg Group şi Council on Foreign Relations. Vicontele Etienne Davignon şi Richard Haas au poposit pe dulcile noastre meleaguri pentru a spune, în esenţă, că toată tevatura asta din Europa, provocată de criza datoriilor suverane trebuie şi poate să înceteze; nu oricum şi nu oricînd, ci repede şi eficient. Există o soluţie? Sigur că există, au răspuns cei doi în cor şi toată lumea o ştie, problema este că decidenţii politici ai zilei sunt într-o oarecare măsură defazaţi. Au întîrzieri şi ezitări! Totul se va aşterne, însă, pe făgaşul normalităţii, aşa că ne putem gîndi deja la problemele Europei post-criză. Poate nu chiar normalitatea, aşa cum ne-o imaginăm noi, dar una pe care o putem recunoaşte fiecare. Europa şi instituţiile ei vor rămîne acolo unde le ştim, aşa cum le ştim, tot ceea ce trebuie făcut este ca cei aflaţi la manşă să apese repede şi hotărît pe butoanele potrivite. Nici vorbă de schimbări instituţionale dramatice, ori de angajamente politice radicale, de tipul Statele Unite ale Europei. Oricum, nu în acest moment. După ce va trece criza, iar timpurile se vor linişti, abia atunci vom putea să stăm strîmb şi să judecăm drept, unde şi ce mai trebuie făcut pentru ca să nu mai păţim a doua oară acelaşi tip de pocinog. Dacă pui acest mesaj alături de ceea ce se spune, mai cu jumătate de voce, ori de-a dreptul răspicat, prin cabinetele guvernamentale, prin parlamentele, ori chiar prin sălile de "gîndire" ale organizaţiilor specializate, mesajul acesta acuză o defazare! Şi nu chiar una neglijabilă!

Oricine urmăreşte reacţiile şi acţiunile zilnice ale liderilor politici europeni şi americani, la problema crizei economico-financiare, sesizează cu uşurinţă defazarea. Americanii, în frunte cu Preşedintele Obama, spun, fără să clipească şi par să şi creadă, că răul s-a cuibărit în Europa, iar întîrzierea soluţionării datoriilor suverante ale Greciei este rădăcina de la care ni se poate trage un cataclism economic global. Dimpotrivă, liderii politici ai Germaniei consideră că lucrurile nu stau deloc aşa şi presiunea creată asupra acestei ţări de a-şi asuma costuri încă şi mai ridicate pentru "a salva Europa", ba chiar "lumea", nu sunt decît manevre politice şi mediatice menite să-i scutească pe alţii de a-şi asuma partea lor de costuri într-o criză pe care cu siguranţă nu a creat-o Germania! Desincronizarea s-a instalat nu doar de o parte şi de alta a malurilor atlantice, ci şi între diferite capitale europene. Cînd toată lumea aştepta reuniunea la vîrf, de toam-nă, a liderilor UE pentru a auzi anunţurile şi mesajele care să aducă stabilitate pe pieţele financiare şi speranţă în rîndul milioanelor de oameni care-şi fac tot mai greu o imagine cu privire la viitorul imediat al situaţiei lor economice, cuplul Merkel-Schauble cîntă pe o cu totul altă coardă: soluţionarea crizei nu este la capătul străzii, iar cei ce se grăbesc să anunţe luminiţe prin tunele, să mai aştepte, cel puţin pînă la anul, cam pe vremea asta! Şi, de unde o să vină salvarea? Nu puţini oameni politici se gîndesc, iar unii chiar o spun: din China; depozitară a unor uriaşe resurse de dolari, pe care are tot interesul să-i investească în ceva, în loc să aştepte ca o posibilă turnură catastrofică a crizei globale să-i transforme în simple petice de hîrtie fără nicio valoare! China va acoperi măcar o parte din golurile monstruoase din balanţele financiare ale Europei, direct sau indirect, tăindu-şi partea leului în proprietăţi structurale, ori în influenţă politică şi decizională. Aşa păreau să stea lucrurile pînă mai ieri, cînd veştile care vin din China par să anunţe un cu totul alt scenariu. Datorită efectelor crizei economice, autorităţile de la Beijing ar putea fi în curînd ocupate pînă peste cap nu cu salvarea Europei ori a lumii, ci cu propria salvare. Pe undeva, tot mai greu de disimulat, creşterea economică a Chinei ascunde nu una, ci mai multe bule speculative, care nu mai au substanţă să-şi continue dansul. În consecinţă, nu va mai trece mult pînă se vor sparge!

Gîlceava şi defazarea liderilor politici cu privire la necesitatea şi oportunitatea măsurilor pro-ciclice, ori anti-ciclice, fiscale, ori de susţinere a creşterii economice, bazate pe controlul asupra monedei, ori pe ridicarea oricărei bariere, pe investiţii, ori pe economii, ca să iau doar cîteva exemple, arată cu claritate că toată lumea pare să fie defazată faţă de toată lumea: speciliştii în economie, între ei şi faţă de politicieni, politicienii între ei şi faţă de realităţi, realităţile faţă de "legile şi modelele cunoscute", respectiv, faţă de speranţele noastre.

Se poate trăi într-o lume a defazării generalizate? Se poate, doar că strategiile de cooperare devin, dacă nu imposibile, atunci teribil de dificile, în timp ce instinctul "Fiecare pentru el", dă buzna în mentalul individual şi colectiv, cu forţa unui tzunami. Defazarea liderilor este semnul cel mai evident al acestui sindrom, care arată că "boala" ne-a luat-o înainte şi ne-a prins nepregătiţi, globalizîndu-se înainte de apariţia soluţiilor şi a terapiilor eficiente!