Deficitul de memorie

Despre memoria colectivă este vorba. Iar, în cazul de faţă, despre cea care priveşte Bucureştii. Un loc unde tocmai se învolburară apele stătute şi murdare ale aşa ziselor lupte electorale de la noi. La ce e bună memoria colectivă? Simplu spus, fără ea, orice încercare de a împinge istoria către un timp mai bun seamănă cu şirul acela de orbi care se ţin de mînă, conduşi într-o rîpă de unul la fel de orb ca şi ei. În forma "canonică" imaginea picturală o datorăm lui Breugel cel Bătrîn. După evangheliile lui Marcu şi Luca, parabola a fost folosită chiar de Iisus, spre luare aminte la pericolele la care se supun cei ce urmează orbeşte, fără lumină şi gînd propriu, "învăţăturile" unora care-şi iau propria orbire drept lumină şi învăţătură. Construcţia, păstrarea şi utilizarea cu folos a memoriei colective nu garantează neapărat progresul. Îl face însă posibil. Ceea ce înseamnă că....ei, doar nu o să vă bat acum capul cu logica relaţiei dintre posibil şi actualizat! Suficient este să vă aduceţi aminte regula fundamentală: tot ceea ce este posibil, mai devreme sau mai tîrziu, dar într-un timp finit, va deveni actualizat, adică realitate! Ceea ce, într-o lume mai înţeleaptă decît a noastră ar trebui să ne facă foarte precauţi cu privire la ceea ce facem să devină posibil! Cum se construieşte memoria colectivă? Relativ simplu. În primul rînd, prin consemnare. Suportul poate fi argilă arsă, piele, foi de bambus, plăci de lemn, foiţă de metal, pergament, hîrtie, pentru ceea ce numim cărţi. Poate fi piatră brută sau măiestrit lucrată din care sunt ridicate apoi monumente capabile să dăinuie peste generaţii. Poate fi informaţie digitalizată încriptată la nivel atomic şi sub-atomic, accesibilă de azi pînă la sfîrşitul lumii, dacă nu este rătăcită pe undeva pînă atunci. Depozitarea structurată şi funcţional-utilizatiblă a faptelor istoriei colective nu este însă decît primul pas. Al doilea este transmiterea din generaţie în generaţie măcar a unei părţi din tezaurul acestei memorii colective. Asta au făcut pînă acum învăţarea şi cultura, sistemele sociale organizate în acest scop, de la familie, la sistemele şcolare industriale ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, la "Cultură", interacţiunile şi produsele ei. De acum, însă, ne îndreptăm cu paşi gigantici şi grăbiţi către forme radical diferite prin care "învăţarea" ca proces de trasmitere mediată a experienţei sociale este înlocuită cu "achiziţia directă" prin conexarea bio-fizică a suporturilor de păstrare a informaţiei cu sistemul bio-informaţional numit creier. În sfîrşit, păstrarea şi transmiterea experienţei sociale nu ar fi de nici un folos dacă această experienţă nu ar fi utilizată activ ca inspirator, modelator şi moderator al deciziilor şi soluţiilor care influenţează viitorul comunităţilor umane.

Şi acum, înapoi la Bucureşti. Care Bucureşti? Iată o întrebare bună. A fost unul al străbunicilor noştri, unul al bunicilor noştri, unul al părinţilor noştri, unul al nostru, unul al copiilor şi nepoţilor noştri. Va fi unul, poate, şi al stră-stră nepoţilor noştri. Ceea ce, nu e rău! Rău este că, de la un platou generaţional la altul, memoria socială a acestui oraş nu a fost construită, nu a fost păstrată, nu a fost trasmisă printr-o formă oarecare de învăţare sistematică sau de interacţiune culturală. Am în faţă un text martor. A fost scris, pe la 1910, de marele sociolog şi minunat profesor al generaţiei mele, Henri Stahl. L-a pus în formă definitivă şi publicat, cu adăugiri, în 1930. Cartea se cheamă "Bucureştii care se duc". Este monografia plină de înţelepciune şi amar umor, nu atît a unui oraş, cît a unei idei. Ideea de a construi, păstra şi transmite memoria colectivă a unui loc. A unei vetre sociale. Bucureştii. Drumul de la "trecut" spre "viitor" al acestei alcătuiri urbane a fost mereu tîrîş grăpiş, tras-împins, doi paşi înainte, dintre care măcar unul greşit rău de tot, altul înapoi, încă şi mai păgubos. S-a dărîmat fără nici o preocupare pentru păstrarea urmelor trecutului, semnificative urbanistic, s-a construit după calapoade care imită prost soluţiile periferice ale unui Apus, de mult apus. "Păstrarea amintirii prin gravură a fizionomiei vechiului Bucureşti ar trebui să fie titlul de nobleţe al oraşului, un fel de galerie de tablouri ale strămoşilor, iar Primăria ar trebui să-şi pună mîndria în a îmbogăţi tot mai mult colecţia de vederi arătînd Bucureştii în normală şi sănătoasă evoluţie." Evident, n-a fost să fie niciodată aşa. Nici azi, desigur. "Pisaniile bisericilor, inscripţiile, traduse în slove latine, ar trebui să se poată citi la intrarea fiecărui monument, pentru ca trecătorii, cetindu-le, să poată căpăta imbold să înveţe istoria ţării ce se cunoaşte atît de puţin, să prindă iubire pentru oraşul în care s-au născut, în care trăiesc, să afle că monumentele mai însemnate ale Capitalei regatului sunt altele decît Palatul Poştelor, Casa de Depuneri şi Carul cu Bere". Şi azi, tot pe astea le arătăm cu "mîndrie patriotică" străinilor!!! "Acestea le scriam la 1910 (zice Stahl la 1930) şi cu mîhnire sufletească le subscriu şi astăzi, cînd prefacerea Capitalei se face cu o iuţeală cinematografică, ca o consecinţă a crizei, falimentului băncilor, lipsei de încredere, care face ca cel ce are un ban să-l investească în ceva palpabil, în construcţii, blockhouse-uri oribile, zgîrie nori obraznici, ridicaţi cu tot mai mare iuţeală, datorită tehnicii moderne". Subscriem şi noi, cu aceeaşi genuină mîhnire sufletească, azi, la un secol distanţă! Şi cu tristeţe, încă şi mai mare, căci o sută de ani nu ne-au fost de nici un folos, nu ne-au învăţat şi deprins, la nivel social, nici măcar să facem oraşului care dispare pozele pe care le cerea Profesorul Stahl prin 1910!!! Cît despre cît loc ocupă istoria Bucureştilor în educaţia şcolară a copiilor din Bucureşti ori cum îşi pregătesc deciziile primarii de pripas ai Capitalei în totală şi deplină necunoştinţă de cauză asupra istoriei sociale a acestui oraş, asupra consecinţelor actuale şi de viitor ale aşa ziselor "soluţii" cu care se laudă şi ne tot împuie capul în campaniile electorale, sincer vorbind, nu cred că avem despre ce vorbi!