Democraţia la sat

Orice animal care funcţionează după legile naturii are o capacitate de a anticipa viitorul. Veveriţa pune deoparte alune, iar ursul se pregăteşte de hibernare. Doar politicianul român trăieşte într-un prezent perpetuu. El se miră că iarna ninge şi că vara e cald. E mereu surprins nepregătit, fie că e vorba de zece centimetri de ploaie ori de examenele şcolare. Aşa şi cu alegerile locale. Pe nesimţite, data lor se apropie, mai sunt doar şase luni până când vom fi în campanie electorală. Aţi auzit de vreo mişcare, cât de mică, din partea speciei politicienilor? Vreo idee, vreo soluţie, vreun program? Sau remediu? Pentru că probleme sunt cu carul. Ce ne facem cu listele de votanţi unde sunt înscrişi şi cei care au plecat dintre noi la un "loc cu verdeaţă"? Ce ne facem cu cărţile de alegător şi cu ştampilele care se şterg?

Ce ne facem, în cele din urmă, cu democraţia rurală? Din punctul de vedere al evoluţiei demografice, România este într-o situaţie atipică. Majoritatea ţărilor, atunci când au trecut printr-un proces de modernizare, şi-au redus populaţia rurală. România a ajuns de la 45%, la începutul anilor 90, la 46% în prezent. Sigur, cifrele oficiale trebuie privite cu circumspecţie, dar oricum ar fi, e limpede că România este caracterizată de o diviziune rural/urban cu accente pre-moderne.

Acest lucru dezvăluie o altă anomalie. Oficial, în România sunt cu puţin peste 300 de oraşe. Sate şi comune, în schimb, sunt circa 13.000. Imensa majoritate a primarilor şi a consiliilor locale, aşadar, se găseşte în mediul rural. Cu toate acestea, legea administraţiei publice locale (215/2001), nici nu recunoaşte satele ca formă de organizare aparte, ci vorbeşte mereu despre "comune" (care pot avea unul sau mai multe sate). Nici Constituţia nu face vorbire despre sate, ci, iarăşi, despre "comune". Pentru un popor care e învăţat că "eternitatea s-a născut la sat", e o absenţă surprinzătoare.

De unde rezultă următoarea dificultate practică: legea alegerilor locale (67/2004) nu stabileşte nicio diferenţă semnificativă între regimul alegerilor în oraşe şi regimul alegerilor la sate. Legislatorul, în infinita lui înţelepciune, a considerat că - vorba lui Nea" Mărin - "e tot aia".

Din păcate, nu e. Una sunt alegerile într-un oraş (Iaşi) a cărui populaţie (321.000) e mai mare decât aceea a unor state europene (Islanda, 311.000; Andora, 81.000), şi alta sunt alegerile într-un sat precum Tămăşeşti, din Maramureş (333 locuitori). Dar la noi, e "tot aia". Alegeri în două tururi la primar şi pe listă pentru consilieri. Or, asta nu e în regulă. Alegerile pe listă sunt justificate, spun susţinătorii lor, de nevoia de a asigura o guvernare cu adevărat reprezentativă, unde să se regăsească, la masa puterii, diferitele puncte de vedere şi ideologii din societate. Dar satele sunt mult mai omogene cultural şi politic decât oraşele. Iar sistemul alegerilor în două tururi al primarilor poate e util într-un oraş precum Craiova (302.000 locuitori), unde e nevoie de un anumit consens al unor straturi diverse de alegători. Ce rost ar avea într-o "comună" precum Cătina (2209 suflete), unde mai toţi locuitorii se cunosc între ei, eu nu înţeleg.

Prin natura lor, oraşele, mai ales cele mari, sunt organisme politice profund diferite de sate. Administrarea oraşelor se ocupă de reţeaua complexă de transport, de parcurile şi de monumentele publice, de regimul reclamelor outdoor sau de tipuri specifice de criminalitate urbană. Satele româneşti nu au, multe din ele, nici măcar trotuar sau iluminat public. Prin urmare, ele au nevoie de o formă de administrare şi de un gen de scrutin adaptate. Nu de o schemă politică impusă orbeşte de nişte politicieni pentru care satul e doar un loc unde îşi construiesc a patra casă de vacanţă.

O reformă necesară ar fi, aşadar, simplificarea sistemului electoral de la sate. Alegerea primarilor se poate face foarte bine acolo într-un singur tur, cu majoritate relativă. E sistemul folosit de două secole în cele mai avansate democraţii. E uşor de înţeles şi ieftin. Iar alegerea consilierilor se poate face comod, prin tragere la sorţi din lista celor care se înscriu. Istoric vorbind, nu "alegerile" contemporane, ci această formă a caracterizat democraţia. Ea dă o şansă egală tuturor să participe în treburile publice, nu doar "învârtiţilor" locali. Tragerea la sorţi nu a dispărut niciodată din practica democraţiilor moderne, iar proiecte pentru a o reintroduce pe scară largă sunt în desfăşurare în Canada sau Australia.

Oricare ar fi soluţia, însă, o schimbare se impune. Actualul sistem al "alegerilor locale", în care satele sunt puse să exerseze după o partitură impusă de la "Centru", e greoi şi nereprezentativ. El exportă în lumea satului diviziunile electorale din Parlament. Sub pretextul democraţiei, ceea ce se urmăreşte e doar o mobilizare în vederea alegerilor generale care - coincidenţă? - vor fi organizate de Guvern în colaborare cu primarii şi prefecţii cărora tot el le plăteşte salariul.