Democraţie şi economie de piaţă

Criza economică globală care a afectat lumea în 2009 a relevat punctele nevralgice ale modelului social şi economice dezvoltat în Vest, mai ales în America, în ultimele decenii ale secolului trecut. Statul minimal, încrederea oarbă în capacitatea de autoreglare a pieţei, reducerea spaţiului public în favoarea celui privat au afectat mecanismele de acord fin care asigurau o autentică democraţie economică. Căci, după Marea criză din anii "30 au urmat cele trei decenii ale Marii compresiuni, mai puţin comentată pe la noi decât criza, care a dat democraţiei americane baza sa socială. În aceea epocă, new deal-ul scotea din sărăcie zeci de milioane de americani. Atunci s-a format clasa mijlocie americană. Iar consecinţele economice ale acestei dezvoltări au fost imense. După aceea, în anii "70-"80 modelul social a cunoscut o schimbare care avut drept consecinţă creşterea inegalităţilor. S-a ajuns până acolo încât în 2006, înaintea fazei acute a crizei economice, America era la fel de inegalitară ca în 1928, înaintea Marii crize.

Retragerea statului din economie sau societate - de fapt, o privatizare a acestuia, sau, după expresia lui James K. Galbraith transformarea sa în stat "predator" - a generat prăbuşirea încrederii în democraţie. Poate şi din această cauză reforma sistemului de sănătate american operată de Barack Obama în SUA a fost aşteptată cu atâta interes de întreaga lume. Căci America rămâne, cu toate problemele sale, principalul motor al lumii. Iar schimbarea modelului economic în America va antrena şi transformări în Europa, iar apoi în lume.

Bunăstarea economică afişată de China în plină criză nu doar desfide Occidentul şi America, dar şi invită la reflecţie. În fond, China, deşi cea mai capitalistă ţară a momentului, nu cunoaşte o economie de piaţă liberă. Comunismul chinezesc de faţadă nu mai convinge pe nimeni. Sărbătorirea, în 2009, a celor şase decenii de la preluare puterii de către comunişti şi cultul lui Mao au doar o valoare simbolică. Rolul puterii comuniste de la Beijing este de a asigura controlul politic şi accesul la resurse în condiţiile unei populaţii de 1,3 de miliarde de locuitori. Cât priveşte redistribuţia, aceasta mai poate aştepta câteva secole. Între timp guvernul chinez intervine în economie, iar subevaluare cronică a yuanului, deviza chinezească, nu doar că a dopat exportul, dar a şi creat avantaje competitive în raport cu restul lumii. Cheia creşterii economice chinezeşti de 8% constă însă în exploatarea fără scrupule a mâinii de lucru ieftine şi abundente.

Relaţia dintre politică şi economie reprezintă una din cele mai importante dispute teoretice, dar totodată şi terenul unor dezvoltări practice. De multe ori, democraţia a fost privită mai degrabă ca un obstacol în calea dezvoltării capitaliste. Dar aceasta din urmă, exprimând la nivel politic apariţia şi aspiraţiile a milioane de mici producători, asigura cadrul optim de funcţionare a unei economii de piaţă ce pune în discuţie poziţiile claselor superioare şi care deschidea cala unei dinamicii sociale ce, dacă nu înlătura cu totul privilegiile, cel puţin le relativiza. Cum economia şi politica se află într-o strânsă interdependenţă, disputele au plecat de la supoziţia unei relaţii asimetrice: sau economia influenţează politica, ultima fiind deci doar o consecinţă a celei dintâi, sau politica se impune, transformând economia într-o anexă. Dar, oricare ar fi abordarea, astăzi se impune reexaminarea critică a modelului economic şi a consecinţelor sale sociale. Cu atât mai mult într-o Românie care a eşuat în 2009 în dispute electorale lipsite de viziune şi pare a aştepta revenirea la trecut.