Deschiderea Stolojan şi apărarea Tăriceanu

Lupta politică românească a intrat, cel puţin pentru moment, în faza războiului de tranşee. Gherila politică a lăsat loc unor desfăşurări tactice clasice. După diversiunea demisiei şi sabotarea alegerilor anticipate, stabilizarea frontului reprezintă principala preocupare a strategilor politici din zona de influenţă a grupului de conducere din PNL. Limitarea daunelor de imagine provocate de piruetele preşedintelui Călin Popescu Tăriceanu şi consolidarea poziţiilor pentru declanşarea unei contraofensive în toamnă, în funcţie de raportul de ţară. Încă înaintea episodului acut al crizei instituţionale provocat de decizia din 6 iulie a Curţii Constituţionale, PNL realiza în Parlament alianţe conjuncturale cu tendinţa antiprezidenţială.

Cu ocazia votării consiliilor de administraţie ale TVR şi SRR, PNL izolase pentru prima dată PD şi pe Traian Băsescu. Încet, majoritatea prezidenţială constituită de Traian Băsescu la sfîrşitul lui decembrie 2004 s-a estompat. Acesteia i-au fost preferate formule partitocratice de negociere parlamentară. Toate mijloacele au fost folosite pentru a elibera partidele de vetoul prezidenţial. Pentru a pune în acord situaţia de facto (dependenţa politică a primului ministru) cu situaţia de jure (poziţia instituţională puternică a acestuia) a fost folosită ocazia inundaţiilor din Moldova. Revenind asupra demisiei, Călin Popescu Tăriceanu şi-a declarat, în aplauzele tuturor partidelor parlamentare, mai puţin PD, independenţa faţă de Traian Băsescu. Din acest moment partida s-a mutat în interiorul PNL, aparent veriga slabă a Alianţei.

Contra-atacul fusese anunţat de multă vreme, dar abia ultimele evoluţii i-au dat consistenţă. Valeriu Stoica încercase în mai multe rînduri să relanseze competiţia internă în PNL, propunînd tema fuziunii populare ca o metodă de contracarare a status-quo-ului. Încă de la început, din iulie 2004, lansarea acestei formule viza şi conturarea unei alternative privind posibila succesiune la Theodor Stolojan al cărui sfîrşit politic, indiferent de rezultatul alegerilor prezidenţiale, era de anticipat pentru ianuarie - februarie 2005. Echipa Tăriceanu era deja schiţată în acel moment şi se pregătea pentru a prelua iniţiativa. De aceea, cînd a intervenit retragerea lui Stolojan, în octombrie 2004, nu exista nici o altă soluţie pentru a asigura funcţionarea, chiar şi la cotă de avarie, a PNL. La congresul din februarie 2005, Tăriceanu nu avea cum să se confrunte cu o opoziţie nestructurată, avînd şi avantajul prim-ministeriatului. De aceea, opţiunea anti-fuziune şi poziţia anti-anticipate promovate, mai întîi timid, apoi deschis de PNL au rezultat din nevoia de a stabiliza structurile interne, iar nu din motive procedurale sau datorită integrării.

Trecînd în faza infrapartinică, conflictul vizînd restructurarea majorităţii parlamentare şi reechilibrarea relaţiilor instituţionale dintre Preşedinte şi Prim ministru a luat forma unei partide de şah liberal. Dacă albele par a fi la Călin Popescu Tăriceanu, strategia adversarilor a mizat pe o formulă de deschidere menită să destabilizeze poziţia iniţială forte a actualei conduceri: deschiderea Stolojan. Considerînd că ezitările privind alegerile anticipate au descumpănit baza partidului şi au delegitimat actualul lidership, această mişcare a urmărit să provoace congresul extraordinar. Mizînd pe legitimitatea celui care a preluat partidul de la 6% şi l-a dus la 20% în doi ani, formula Stolojan punea în discuţie poziţiile de putere din partid. Pentru a slăbi forţa apărării Tăriceanu a fost reactivată soluţia rocadei preşedinte-prim ministru propusă în iulie 2004 de Ion Iliescu ca soluţie pentru restructurarea PSD.

Retragerea lui Tăriceanu de pe postura de şef al guvernului ar fi preambulul debarcării sale din poziţia de preşedinte. Doar de pe poziţia de prim ministru acesta poate distribui resursele economice ce îi asigură recunoaşterea. Precum în 2004 Adrian Năstase, în 2005 Călin Popescu Tăriceanu a cerut sprijinul grupărilor de la conducerea filialelor şi Delegaţiei Permanente. Primind confirmarea susţinerii grupările coalizate în jurul actualului preşedinte al PNL se pregăteau pentru contraatac.

În acest context, sacrificarea unor piese preţioase creşte dramatismul partidei. Demisia Monei Muscă, atît de la conducerea partidului, cît şi de la Ministerul Culturii poate aduce un avantaj tactic coaliţiei anti-Tăriceanu doar dacă va fi urmată de alte mişcări ce ar contribui la apariţia masei critice necesare declanşării Congresului extraordinar. Indiferent cine, cu ce piese joacă, partida rămîne deschisă. Doar jucătorii sînt neconvingători.