Descoperirea Europei

America este descoperirea Europei. Una cu care se mîndreşte, încă, deşi azi "corectitudinea politică" a pus surdină triumfalismului civilizator cu care altădată "Bătrînul Continent" se împăuna.

Se pare că a venit timpul în care America descoperă Europa. Cel puţin aceasta este nota generală a vizitei pe care Preşedintele Bush a întreprins-o în ultimele zile. Acelaşi Preşedinte care, în trecutul său mandat la Casa Albă, părea să nu dea prea mare importanţă acelei părţi a hărţii politice a lumii botezată cu numele frumoasei fiice a lui Agenor.

Un continent de probleme, pe care preşedintele american abia a început explorarea. Şi, ca orice explorator serios, G. Bush jr. a pornit la drum adresînd băştinaşilor o cuvîntare bine simţită. Temele ei reflectă atît preocupările majore ale politicii americane, cît şi noua abordare a relaţiei sale cu Europa.

Trecutul este revalorizat. Atunci cînd cele două maluri ale Atlanticului şi-au dat mîna, lumea s-a mişcat, iar marile pericole au putut fi învinse. Cum rămîne cu disensiunile, divergenţele ori chiar ruptura pe care a provocat-o criza irakiană şi abordarea ei pe cale militară de către Washington? Două nuanţe lingvistice rezolvă problema. Prima se referă la caracterul pasager al acestor divergenţe. Cu alte cuvinte, accidentele de parcurs nu pot fi mai importante decît ţinta comună a celor care au plecat la drum şi ştiu că nu pot ajunge decît dacă rămîn împreună. A doua nuanţă circumscrie aceste divergenţe spaţiului politic, al guvernării. În consecinţă, ele nu ating relaţia profundă dintre popoarele/ţările respective. Guvernele fac politică, desigur. Nimic mai natural ca uneori să se ciocnească, ori să aleagă soluţii diferite. Dar oricît de ascuţite ar fi diferendele politice ce rezultă de aici, ele nu o pot produce o ruptură în relaţiile de profunzime. G. W. Bush ia o dis-tanţă serioasă faţă de poziţiile conservatorilor de acasă. "Americanii sînt de pe Marte, europenii de pe Venus" este o teză căzută în desuetudine, în noua abordare asumată de Casa Albă.

Viitorul este mai important decît trecutul. America şi Europa împărtăşesc nu doar dorinţa, ci şi nevoia de a face lumea să se mişte. Nu oricum, ci conform unui proiect pe care, în liniile lui esenţiale, l-au desenat împreună şi nu îl pot pune în operă decît împreună. Punctele actuale de reper sînt: Irakul, Afganistanul, Orientul Mijlociu, Iranul, Rusia, China.

Indiferent de divergenţele trecutului recent, atît Europa, cît şi Statele Unite sînt convinse că Irakul post-conflict nu poate fi lăsat pradă celor care constituie frontul anti-occidental şi anti-democraţie. Indiferent de contribuţie şi forma în care se realizează, reconstrucţia Irakului trebuie să fie un succes al combinatei America-Europa. La fel ca şi Afganistanul. În problema iraniană, nuanţele de abordare se menţin. Dar obiectivul pare să fi fost definitiv stabilit de cele două părţi: evitarea apariţiei unei noi puteri nucleare. Dacă negocierea sau forţa, ori o combinaţie a celor două, în proporţii variabile, va fi soluţia, rămîne de văzut. Un Iran nuclear este o posibilitate pe care nici Europa, nici SUA nu au interes să o vadă transformată în realitate.

Quo vadis Rusia? este o întrebare actuală pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu implicaţii majore, cînd sînt evaluate răspunsurile posibile. Pentru ambele părţi, "democraţia controlată" cu care Putin ar dori să modeleze viitorul politic al Rusiei, dar şi al carierei sale, nu este acceptabilă. Ce se poate face pentru a menţine Rusia şi conducerea de la Kremlin pe un curs de cooperare atît cu Europa, cît şi cu America, fără ca preţul plătit să fie acceptarea unui nou regim de mînă forte la Moscova, rămîne problema de rezolvat. Nici Europa, nici America nu au un răspuns sigur. Probabil că nici nu s-ar putea formula unul. Interacţiunea de la moment la moment şi de la caz la caz este cea care va furniza răspunsurile.

Cînd vine vorba despre China, deşi subiectul politic al zilei se învîrte în jurul livrărilor de tehnologie militară, semnificaţia strategică este cea care contează. Cum şi prin ce mijloace vor putea America şi Europa să modeleze statutul de super-putere spre care China se îndreaptă hotărît şi implacabil? Aceasta-i întrebarea! Cu siguranţă, cele două părţi au deocamdată dificultăţi majore să formuleze un răspuns comun. America are o viziune strategică mai dezvoltată, în timp ce Europa rămîne în cea mai mare parte prizonieră constrîngerilor mercantile ale momentului.

Cea mai mare descoperire a Preşedintelui american este totuşi una specifică Europei. Dacă vizita făcută "bătrînei doamne" de preşedintele Bush a produs o revelaţie pentru acest Amerigo Vespuci "a rebour", cum ar spune Baudrillard, ea a fost provocată de descoperirea Uniunii Europeane. O ciudăţenie, fără îndoială, din punct de vedere instituţional, o hidră cu mai multe capete care, după toate datele şi manifestările, nu se prea înţeleg între ele. Pînă la punctul în care Comisia, Parlamentul şi Consiliul de miniştri s-au sfîşiat pentru a obţine privilegiul de a găzdui conferinţa de presă, dineul sau şedinţa de lucru cu distinsul oaspete. După experienţa avută la Bruxelles, n-ar fi de mirare ca pe hărţile din Cabinetul Oval, G.W Bush să scrie apăsat peste vastul teritoriu proaspăt explorat: Hic sunt leones!