"Despre creditare (i)responsabilă"

În septembrie 2014, în Parlamentul României s-au vehiculat câteva proiecte de legi care îşi propuneau, ca măsură de protecţie a consumatorilor de credite în valută străină, o îngheţare a cursului leului faţă de francul elveţian la nivelul celui din data acordării creditului (1,7-2,2 lei/chf faţă de nivelul actual de 3,7 lei/chf). În acea perioadă devenise notorie decizia Tribunalului de la Galaţi în speţa Costache vs Volksbank România care dispunea îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, plus o marjă de variaţie de 10% faţă de nivelul iniţial (de la 1,8 lei/chf, la 1,98 lei/chf). După ce, personal, am mediatizat această speţă, chestiunea îngheţării cursului a devenit un fenomen mass-media. Aceasta a creat panică în rândul celor 8 bănci care erau deja pârâte în miile de dosare din ţară în care consumatorii cereau îngheţarea cursului.

Şi atunci s-a apelat, ca de fiecare dată, la lobby-ul bancar.

BNR şi ceilalţi soldăţei ai acestei armate de lobby-işti au declanşat dezbateri, mai mult sau mai puţin publice, au fost în Parlament, au sesizat Guvernul şi, desigur, FMI, arătând cât e de gravă măsura îngheţării cursului. Unii dintre ei au organizat şi organizează şedinţe vodoo la adresa mea (le mulţumesc pentru faptul că m-au primit în coşmarurile lor...).

Şeful supravegherii din BNR nu a ezitat să arunce în luptă, ca în vremurile bune ale războiului rece, ameninţarea cu falimentul a nu mai puţin de 4 bănci care ar fi intervenit în secunda următoare adoptării (pe cale legală sau judiciară) a acestei măsuri a îngheţării cursului. Ţinta ameninţării a fost auditoriul care trebuia descurajat.

S-a renunţat, între timp, la acele proiecte de lege. Nu neapărat pentru că autorii s-ar fi temut de bomba termo-barică cu care îi descurajase BNR, ci pentru că proiectele erau slabe, iar autorii populişti.

Mai important a fost însă efortul de descurajare a consumatorilor şi de avertizare a judecătorilor. Iar pentru aceştia s-a folosit ca sperietoare Directiva creditelor acordate consumatorilor pentru imobile rezidenţiale (Directiva 2014/17/EC). BNR, prin chiar vocea guvernatorului, a spus că această directivă interzice îngheţarea cursului la nivelul istoric, din data acordării şi că, mai mult chiar, Directiva obligă la efectuarea conversiei la cursul de azi. Cei mai mulţi consumatori au crezut şi s-au abţinut de la a-şi mai cere drepturile, iar cei care erau deja reclamanţi au început să se teamă că vor putea pierde.

Iar multe instanţe au luat aminte.

Dar apărarea băncilor cu această "argumentaţie" este o mare şi descalificantă minciună, iar poziţionarea BNR ca vârf de lance al acestei apărări este o manipulare periculoasă pentru statul de drept şi pentru poziţia României în cadrul Uniunii Europene.

Directiva 2014/17/EC este o directivă de protecţie a consumatorilor şi nu de protecţie a băncilor contra consumatorilor, ea urmând a fi implementată de statele membre, deci şi de România, până la data de 21 martie 2016. Până atunci ea nu este în vigoare. Directiva nu se aplică, oricum, contractelor încheiate înainte de 21 martie 2016 (art.43 alin.1). Dacă s-ar pune problema retroactivităţii ei, atunci aceasta ar fi acceptabilă numai dacă ar fi în favoarea consumatorilor.

Zisa directivă, oricum, conţine dispoziţii care contrazic clar apărările făcute de BNR pentru bănci.

Spre exemplu, directiva dispune că, dacă se observă o creştere a cursului la care se efectuează schimbul valutar cu cel puţin 20% faţă de momentul iniţial, ceea ce s-ar traduce într-o creştere a cuantumului total plătibil de consumator, atunci banca are obligaţia să îl avertizeze de urgenţă pe consumator, în scris şi în mod clar, şi să îi prezinte dreptul de a efectua conversia într-o monedă alternativă sau alte metode de reducere a riscului de schimb valutar la care a fost expus. Avertizarea trebuie făcută de bancă, de urgenţă, şi nu la 4 luni şi în nici un caz la 4 ani de la apariţia riscului. În aceste condiţii, se naşte dreptul consumatorului de a cere conversia la cursul din data conversiei; data conversiei este, practic, identică cu cea a apariţiei riscului de creştere/explozie a cursului, întrucât banca are obligaţia să emită avertismentul şi înştiinţarea imediat. Este ceea ce rezultă din art.23 alin.3-4 din Directivă. În plus, acest mecanism favorabil consumatorului (şi nicidecum băncii) rezultă şi din Preambulul Directivei, paragraf 4 şi, mai ales, paragraf 30. Evocarea acestui drept în Preambul are importanţă sub două aspecte : (i) în afară de conversia la un curs îngheţat la momentul istoric, se prevede şi modalitatea plafonării cursului, ca modalitate de limitare a riscului la care este supus consumatorul (este ceea ce, ex ante, a dispus Tribunalul Galaţi în cauza Costache vs VBR, adică un curs majorat cu max 10% faţă de cel din data acordării creditului); (ii) textul se referă şi la contractele actualmente în curs de derulare, supuse reglementărilor aflate încă în vigoare.

Paragraful 3 din Directivă (ca, de altfel, şi paragraful 4) arată negru pe alb că actuala criză economică europeană este nimic altceva decât rezultatul creditării iresponsabile. S-au dat credite imobiliare rezidenţiale în condiţiile în care riscurile specifice ale acestor credite (perioada lungă de timp şi caracterul de locuinţă familială a imobilului cumpărat/construit pe credit) au fost ignorate. S-au dat credite în franci elveţieni sau în alte monede exotice în condiţiile în care riscurile specifice acestor credite au fost dispreţuite sau "acoperite" prin tehnici frauduloase de evaluare a riscului. În România, aceste credite în CHF s-au dat în condiţiile în care limitele de îndatorare ale consumatorilor erau cu mult depăşite în ipotezele în care s-ar fi împrumutat în lei sau în euro. Aceste credite au fost date de bănci marginale, care şi-au dorit o expansiune rapidă şi o profitabilitate pe termen foarte scurt rezultată din volumul de creditare şi nu din calitatea produselor vândute, ceea ce a dus nu numai la ruinarea consumatorilor şi a băncilor respective, ci şi la o concurenţă neloială faţă de celelalte bănci din sistem. Trebuie spus că Directiva 2014/17/EC este rezultatul unui survey efectuat de autorităţile europene pe perioada 2003-2013 care şi-a propus să evalueze impactul reglementărilor europene relative la protecţia consumatorilor. S-a constatat că aceste reglementări nu şi-au atins scopul. Profesioniştii nu şi-au corectat comportamentul abuziv, autorităţile de control şi supraveghere nu şi-au luat rolul în serios, iar statele membre nu şi-au respectat obligaţia de a asigura efectivitatea acestor dispoziţii. Preambulul Directivei arată, pe multe pagini, că deşi reglementările relative la protecţia consumatorilor şi la gestiunea riscului existau, erau clare şi întărite de jurisprudenţa CJUE, băncile le-au ignorat fie din ipocrizie, fie din orbire fariseică, autorităţile de supraveghere şi control s-au prefăcut că supraveghează, iar statele, inclusiv România, s-au prefăcut că impun efectivitatea acestor norme. Iar criza economică şi lipsa totală de încredere a consumatorilor în sistemul bancar s-au instalat şi au devenit remanente.

Să aperi aceste bănci iresponsabile invocând în apărare, culmea, chiar o directivă care constată că iresponsabilitatea creditării este cauza crizei economice cu care încă ne chinuim, este nu numai penibil şi ridicol, este elucubrant.

Să o faci din postura de autoritate de surpraveghere, prin vocea guvernatorului, al doilea cel mai credibil român în viaţă, este penal.

Această directivă este un act normativ atipic - este compus dintr-un preambul care are 85 de paragrafe şi un număr de doar 50 de articole (din care 6 sunt dedicate modificării nesemnificative a unor alte directive). Ce ne spune această realitate? Că, la fel ca într-un rechizitoriu, Comisia Europeană acuză toţi participanţii la această "piaţă" că nu au respectat reglementările anterioare sau cele în vigoare, că spiritul acestor reglementări a fost dispreţuit şi că protecţia consumatorilor în Europa este încă un deziderat care pare greu de atins, dată fiind puterea economică disproporţionată şi abuzul de această putere pe care îl practică încă marile corporaţii financiare transnaţionale, cu sprijinul tacit al autorităţilor. Directiva reafirmă aceste principii şi impune statelor să se asigure că ele sunt respectate. În paragraful 76, de exemplu, Directiva impune statelor membre să stabilească norme privind sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor principii, arătând că sancţiunile ar trebui să fie "eficiente, proporţionale şi cu efect de descurajare".

Se impune, printre altele:

- ca informaţiile puse consumatorilor la dispoziţie să fie corecte, publicitatea "înfrumuseţată", deceptivă, incorectă, fiind interzisă; publicitatea "necinstită" sau cea care poate induce în eroare trebuie sancţionată, pentru că poate afecta interesele consumatorilor; paragraful 37 din preambul este o invitaţie adresată unor autorităţi ca CNA sau BNR să ia măsuri pentru a preveni astfel de prejudicii, interzicând reclame care au acest potenţial şi impunând sancţiuni;

- ca DAE (dobânda anuală efectivă, costul total al creditului) să fie precis identificată, inclusiv cu exemple de modele de calcul, şi să prevadă inclusiv potenţialul de fluctuaţie a sumelor plătibile de consumator, în aşa fel încât acesta să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză, înainte de încheierea contractului, şi nu în derularea acestuia;

- ca evaluarea riscului consumatorilor să fie mai strictă; spre exemplu, nu este indicat ca în evaluarea riscului să se ia în calcul estimarea de valoare a imobilului ce urmează a fi cumpărat/construit pe credit, ci estimarea veniturilor şi situaţiei familiale viitoare a consumatorului;

[citind paragraful 55, mi se pare evident că Preambulul Directivei ne arată că, la 7 ani de la declanşarea în SUA a crizei creditelor sub-prime, în Europa încă se mai practică acest tip de creditare, care nu ia în calcul potenţialul de plată al consumatorului, ci potenţialul de creştere a valorii imobilelor; oamenii aceştia, deştepţii planetei, nu au învăţat chiar nimic din această criză];

- ca evaluarea imobilelor să fie făcută corect (de aici concluzia că, până acum, evaluările nu au fost corecte, ci artificiale);

- ca personalul bancar să se educe şi să se perfecţioneze (n.n. - aceasta este o frumoasă palmă morală dată celor care, sub cuvânt că banca e alchimie, ne indică nouă să nu ne băgăm, că nu ştim, iar judecătorilor le cer să se specializeze, pentru că nu se pricep la această alchimie);

- ca remuneraţiile personalului să fie orientate către calitatea produselor şi rezilienţa pe termen lung a clienţilor corect evaluaţi din perspectiva riscului (rating) şi nu în funcţie de volumul de credite acordate; bunusurile de milioane de euro ale establishment-ului băncilor iresponsabile nu sunt justificate şi (după părerea mea) ar trebui de urgenţă restituite, pentru a se acoperi, măcar în parte, pierderile acestor bănci (pierderi care, în prezent, sunt acoperite din diverse comisioane şi costuri ascunse impuse clienţilor buni platnici, din taxele şi impozitele noastre, prin proceduri de bail-out, şi din depozitele şi economiile noastre păstrate "în siguranţă" la bănci, prin proceduri de bail-in).

În legătură cu imobilele cu destinaţie de locuinţă, se impune un regim de protecţie similar celei propuse de insolvenţa particularilor, regim ce rezultă, de altfel, şi din recenta decizie a CJUE dată în speţa Kusionova (sept 2014). Reamintesc că în România anului 2014 nu există încă o legislaţie a insolvenţei consumatorilor întrucât băncile iresponsabile s-au opus cu succes implementării ei, bazându-se pe eternul lobby al BNR care, în această privinţă, şi-a aliat FMI-ul care a impus timp de 4 ani Guvernului român să se abţină de la promovarea unei astfel de legi. Şi aceasta în condiţiile în care România este, totuşi, o ţară membră a Uniunii Europene unde existenţa unui astfel de regim legal este obligatorie.

În plus, se remarcă o primă reglementare a soluţiei ştergerii datoriei către bancă prin lăsarea imobilului în mâinile băncii (datio in solutum). Poate că din 100 de români împrumutaţi la bănci şi legaţi cu lanţul (juridic) de acestea pe 25 de ani de acum încolo, 70 ar fi de acord să lase în "mâinile" băncii apartamentul de 2 camere pe care au dat în 2007 suma de 100 de mii de franci, dar care acum nu mai valoreaza nici 20 de mii. În loc să plătească tot restul vieţii acest amărât de apartament, cei 70% ar putea să îşi reia viaţa de la capăt, mutându-se într-un apartament cu chirie.

În fine, am găsit la paragraful 55 din preambul o constatare a Comisiei relativă la modul superficial şi iresponsabil în care s-a calculat ratingul, mai ales în cazul creditelor în moneda străină. Vă reamintesc că, cei mai mulţi dintre consumatorii de credite în franci elveţieni sunt salariaţi cu venituri relativ reduse, între 1500-3000 lei lunar (redus şi acesta cu 25% de domnul Băsescu, în mai 2010). Ei nu s-ar fi calificat pentru credite în lei sau euro de 50 de mii de euro, de exemplu. Costurile cu acest credit ar fi depăşit 70% din veniturile lor lunare, ceea ce legea interzice. Dar, printr-o oribilă manipulare a legilor statisticii, ei s-au "calificat" pentru credite în franci elveţieni.

După explozia cursului leu/chf aceşti oameni nu numai că nu mai acoperă costurile din venitul lunar, dar mai trebuie să facă rost de un surplus faţă de aceşti 1500-3000 lei ca să plătească rata lunară la bancă. Iar acum, culmea tupeului şi a abuzului, două bănci care au dat acest gen de credite iresponsabile cer ca, în cazul în care se admite conversia şi se acceptă îngheţarea cursului la nivelul din data acordării creditului, să se treacă la costurile creditelor în lei din data acordării creditului în CHF. Nu doar că un astfel de drept nu există în întreaga legislaţie a protecţiei consumatorului şi în întregul drept comun, dar a se aplica o astfel de cerinţă ar însemna pur şi simplu dublarea DAE. Or, aceasta este deja o încălcare a regulilor Basel II, pentru care BNR ar trebui de urgenţă să sancţioneze băncile - pirite cu sancţiuni dure care să meargă până la suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare. Aşadar, dacă se vor găsi judecători suficient de neatenţi care să accepte aceste cereri ale celor două bănci care au practicat această creditare iresponsabilă, atunci va fi îinceputul sfârşitului pentru aceste bănci.

Ştiţi, desigur, acest proverb: ai grijă ce îţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple.