Despre criza din 2008 (episodul 3)

România avea una dintre cele mai mari rate de creştere economică în perioada 2005-2008. Mai mulţi factori au contribuit - codul fiscal care a făcut să scadă nivelul taxelor din economie (costuri mai mici), contextul internaţional, aderarea la UE. Bunăstarea generată în acele momente nu a fost administrată foarte bine, din păcate.

Consumul (excesiv după unii) sau investiţiile în piaţa imobiliară nu reprezintă pentru mine problema principală a acelei perioade. Pe fondul unei economii care creştea au fost stopate reformele şi crescute cheltuielile publice. Dintre acestea cel mai mult ne-a durut stoparea reformelor. De fapt, încă plătim pentru această decizie.

Stoparea reformelor, a dereglementării, a debirocratizării, a privatizărilor a facut ca economia României să rămână una rigidă şi primitivă. Astfel, economia a rămas cu unul sau două motoare de creştere, în special consumul. Consumul este bun pentru economie şi nu trebuie stigmatizat. Dar din păcate beneficiile aduse de consum au oferit sursa de finanţare a unor decizii neinspirate din punct de vedere economic.

Aşa arăta economia României când a apărut criză economică în 2008. Dezechilibrată de deciziile de politică economică şi rigidă din cauza stopării reformelor. Şocul care a lovit tot Estul Europei în acelaşi timp a făcut ravagii în România. Un deficit de cont curent mare şi o economie unde forţa de muncă şi capitalul nu se pot mişca uşor dintr-un sector în altul au asigurat ca efectele şocului să fie mai mari la noi decât în alte părţi.

Şi nici politica monetară nu a ajutat.

În interiorul zonei euro multe ţări cu economii similare cu a României au suferit pentru că nu aveau o politică monetară proprie. O politică monetară proprie înseamnă o rată de schimb proprie. Cu cât rata de schimb este mai mult determinată de piaţă, cu atât şocurile negative sunt eliminate mai uşor prin supapa oferită de rata de schimb. În economiile unde rata de schimb este controlată, efectele şocurilor sunt internalizate şi se văd imediat în rata şomajului, recesiune şi după aceea o revenire lentă (sau criză prelungită) .

În România, politica monetară a acţionat procilic. În prima parte a ciclului economic a fost stimulativă. Când ai o politică monetară care stimulează economia, deşi economia creşte, este foarte greu să convingi guvernanţii să implementeze reforme. "De ce să facem acest lucru? Se pare că piaţa oricum ne finanţează chiar şi fără reforme", spun aceştia. Dar aici apare miopia introdusă de politica monetară prociclică. Pieţele nu finanţează guvernul ieftin pentru că au încredere în deciziile guvernului. Nicidecum. Pieţele finanţează guvernele cu costuri mici pentru că politica monetară relaxată a redus artificial costul finanţării pe termen scurt. Aşa de mulţi bani au fost aruncaţi pe piaţă de politica monetară în acea perioadă că au făcut să scadă costurile de finanţare şi pe termen lung.

Dar dezastrul s-a produs în 2008. Economia era nereformată (rigidă) şi cu deficite mari. Criza economică a dus la ieşiri de capital şi scăderea cererii externe pentru bunuri din România. Dinamica economică nu avea unde să meargă decât în jos. Şi atunci politica monetară a venit şi a dat lovitura de graţie. Nu a lăsat cursul de schimb liber şi a crescut dobânzile. Aceste două decizii au acţionat ca o barieră care a menţinut efectele negative din economia mondială în economia locală. Fără gura de aer oferită de rata de schimb şi fără acces la finanţare pe termen scurt, economia a intrat în stop-cardiac imediat.

Perioada 2005-2010 este plină de lecţii atât pentru economişti cât şi pentru politicieni. Dar ca să fie folosite corect aceste lecţii trebuie identificate corect. Taxele mai mici, de exemplu, nu au reprezentat o problemă. Administrarea proastă din veniturile mai mari de pe urma reducerilor de taxe a fost problema. Nu aderarea la UE a fost problema. Stoparea reformelor imediat după aderea la UE a făcut ca economia locală să rămână primitivă şi rigidă. Şi în fine, politica monetară prociclică. Atunci când politică monetară nu este independentă de politic, problemele pentru restul economiei sunt garantate. O perioadă politică monetară prociclică poate să ascundă mizeria sub preş, mai ales în perioada de creştere economică. Dar nu poate face acest lucru la infinit. Şi cu cât politică monetară susţine mai multă mizerie sub preş, cu atât criza o să fie mai adâncă, când din orice motiv economia este lovită de şoc negativ.