Despre natura politică
A înjurăturilor de mamă
Şi a spartului de dinţi

Ne place sau nu, înjurăturile fac parte din cultură. Cea locală, specifică unor grupuri sociale sau chiar din cultura unui popor. Fac parte, prin urmare, şi din cultura comportamentală a fiecăruia dintre noi. De regulă, este adevărat, ocupă spaţiul obscur, întunecat, umed, alunecos, insalubru, de la subsolul doi al edificiului cultural. Dar, tot cultură se cheamă. Nu?! O privire antropologică asupra fenomenului scoate la iveală evantaiul larg şi extrem de divers al expresiilor folosite cu funcţia de înjurătură, în diferite timpuri şi societăţi. Ce este înjurătura? O invectivă aruncată în obrazul oponentului, concurentului, tratat ca inamic ireductibil. Similară ca mesaj cu gestul aruncării mănuşii în obrazul adversarului, păstrat în cultura duelurilor, vie, în Europa cel puţin, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea. Înjurătura face parte din arsenalul comportamental tipic pentru dinamica oricărei confruntări care merge, inexorabil, către un deznodămînt hotărît de explozia violenţei. Fizică. În această "strategie" a conflictualităţii, o condiţie necesară pentru a elibera recursul la violenţă de orice constrîngeri psihologice şi culturale, de orice factori inhibitori, mai ales cînd este vorba despre violenţa menită să anihileze, să distrugă oponentul, este dez-umanizarea, de-valorizarea, decăderea adversarului din ordinea morală a fiinţelor care merită, au dreptul, să se bucure de protecţia normelor sociale. Este treapta dinaintea ultimei trepte, cea care desăvîrşeşte "obiectualizarea" totală a inamicului. Prin tratarea lui ca entitate non-umană, violenţa este, astfel, eliberată de orice barieră morală şi scutită de orice implicare afectivă. Căci, a distruge un obiect neînsufleţit, mai ales unul care îţi stă în cale, ţi-e potrivnic, îţi ameninţă chiar viaţa, nu poate fi decît o acţiune "necesară", "bună", pozitivă, respectabilă, chiar! Ocroteşti floarea sau planta hrănitoare, dar smulgi fără ezitare buruiana! Acesta este motivul pentru care "înjurăturile" există în toate culturile şi în mai toate timpurile. Cel puţin de cînd oamenii au fost astfel manipulaţi cultural încît să creadă că violenţa masivă, a-l omorî pe altul, este o cale firească, sigură, pentru a decide un diferend social, pentru a înlătura ameninţarea, reală sau imaginară, pe care "celălalt", inamicul ireductibil, ar fi creat-o la adresa ta, a familiei tale, a tribului tău, a bunurilor tale, a valorilor tale, a ţării tale etc.

Chiar şi dintr-o cercetare superficială puteţi afla că "înjurătura de mamă" este o "creaţie culturală" specifică spaţiului carpato-danubiano-pontic, relativ rară sau inexistentă în alte arealuri socio-culturale. În plus, istoric vorbind, este o creaţie relativ recentă a zorilor modernităţii noastre neîmplinite, ratate. O "inovaţie" născută în solul precarităţii sociale şi morale a periferiei urbane. Ceea ce nu înseamnă că întreg spaţiul social al periferiei a stat sub semnul acestei precarităţi. În cuprinsul culturii populare a românilor, ca şi al altor culturi tradiţional-agrare, înjurătura de mamă nu există!

Noutatea asupra căreia voiam să vă atrag atenţia este aceea că înjurătura, în forma ei aberantă, înjurătura de mamă, a căpătat la noi şi valenţe politice! A-ţi înjura de mamă oponenţii politici, în gura mare, de la tribuna Parlamentului, a devenit un fapt! Politic, desigur! Ce spune el despre ei, despre noi şi despre politică?

Primul fapt semnificativ ţine deja de evidenţă. Edificiul culturii comportamentale şi tot mai evident al culturii sociale din ţărişoara noastră dragă a adus subsolul doi la nivelul parterului şi nu mai este mult pînă cînd îl va ridica oficial, probabil, la etajele superioare. În vîrful piramidei! Dacă nu mă credeţi pe mine, atunci mergeţi să vedeţi şi să auziţi revărsarea mareică de înjurături prezentată şi tratată pe scenele noastre teatrale şi în producţiile cinematografice "de mare respiraţie creativă", ca act de înaltă cultură. Cultura de gang este tratată deja, nu doar de lumea de gang, ci de segmente importante şi tot mai largi ale "lumii culturale oficiale" ca aparţinînd de drept Culturii. Ba chiar este înfăţişată şi tratată ca şi cînd ar reprezenta adevărata ei tulpină viabilă, sănătoasă, de viitor. Lăsaţi-l pe Mozart în plata domnului, că oricum nici măcar absolvenţii de conservator de azi nu mai sunt toţi în stare să-i citească partiturile şi luaţi aminte la "cultura de manele". Adevăratul izvor viu al muzicii viitorului. Asta, aşa, ca un exemplu, din care se poate vedea mai bine că "deconstrucţia culturală" a societăţii noastre a atins deja cota critică a "dezvoltării multilaterale". Împlinirea "viitorului de aur" al subculturii universale şi victoria deplină a barbarismului socio-cultural sunt colea, la îndemînă. Nu în forma unei pretinse culturi superioare alternative, "cultura proletară", cum pretindea ideologia comunismului, ci sub forma generalizată a subculturii de masă.

Despre noi, ca societate? Suntem martorii unei performanţe istorice. Nu neapărat de invidiat sau de urmat, dar nu mai puţin, performanţă. Am reuşit crearea unui tip nou de spaţiu social, cel fără nici un fel de centralitate sau structurare. O societate a periferiei atot cuprinzătoare. Amorfe. Non-structurate şi refuzînd organic, vehement, orice tentativă de generare a unor muguri evolutivi. Societatea mocirlos stătută, perfectă, co-substanţială cu sub-cultura şi toate manifestările ei.

Despre politică? Multe, dar cel mai grav şi ameninţător este semnul că politica noastră, cîtă şi cum mai este, se duce repejor la vale. Respiră deja, jinduieşte arzător şi tinde cu sîrg către violenţă. Spaţiul non-politicii prin definiţie. În fazele critice ale mişcării sale prin istorie, România a mai parcurs trasee asemănătoare. Şi, nu doar o singură dată. Incapabili de politică, inapetenţi pentru cultura ei superioară, inculţi pînă la nivel de idioţenie, oamenii în mîinile cărora ajung deciziile privind gestiunea puterii caută cu insistenţă şi vor găsi fără să caute prea mult drumul către "soluţia de salvare". Violenţa! În forma ei cancerigenă, violenţa organizată, justificată şi aplicată "politic". Adică cu instrumentele instituţionale ale represiunii. Fie cele oficiale, fie unele suplimentare, create auxiliar, pentru uz special. Dacă oamenii României, măcar un milion-două, dacă nu toate cele opt-nouă milioane de cetăţeni activi social, nu se trezesc repede din inerţia şi orbirea vieţii de zi cu zi, dacă nu ies din carapacea conformismului, din spaţiul privilegiat, chiar dacă tot mai strîmt, al "confortului propriu", al "siguranţei minimale" ne pasc îndeaproape noi "obsedante decenii" şi alte eşuate "refugii istorice" sub umbrela unor regimuri de dictatură.

De înjurat, puteţi înjura cît poftiţi. E deja de bon ton. Cool. Problema este că nu ajută la nimic!